Să nu ne temem de cuvinte. Invocându-l pe Wittgenstein în „psihologia poporului/naţiunii”

După apariţia monografiei despre psihologia românilor (David, 2015) am văzut pe alocuri un gen interesant de critici, care problematizează nu atât conţinutul său, cât demersul în sine: ba că nu există „psihologia poporului român/românilor/naţiunii”, ba că de ce se studiază, ba că de ce această sintagmă, ba că ce se urmăreşte cu asta, etc. Nu am cum să răspund tuturor criticilor de acest gen, deoarece într-un astfel de demers fiecare se simte îndrituit să aibă o convingere despre acesta, chiar dacă nu este specialist (deşi aici este totuşi vorba de psihologie!). Da, am spus convingere, deoarece, cu excepţii notabile -critici serioase cărora le-am răspuns specific -, multe comentariiapar în formula clasică: „puţine cunoştinţe de psihologie, multe convingeri ferme”, nu ca păreri mai mult sau mai puţin informate. În plus, unii critici, confruntându-se în acest proces de dezbatere cu cunoştinţe de neignorat pe care nu le ştiau – descoperind că domeniul nu doar că există, dar este foarte avansat -, ajung să-şi schimbe convingerea pe parcurs: de la „nu există”, prin „poate există, dar eu nu sunt de acord”, până la „eu nu am spus că nu există, dar nu ar trebui numit aşa”, etc. O fac însă în mod subtil, adesea fără se recunoască explicit, şi/sau amestecând discursul academic cu cel polemic pentru a încerca să aibă un impact, dar să nu le poată fi evaluat critic discursul. Iar acest stil îngreunează orice dezbatere, ştiu fiind faptul că ambiguitatea şi/sau schimbarea tezei în cursul argumentării este una din erorile logice clasice.

Am scris însă acest text pentru criticii serioşicu care am dezbateri asupra demersului, care, chiar dacă nu sunt psihologi, sunt reputaţi epistemologi/filosofi ai ştiinţei, îndrituiţi să problematizeze metodologic un demers, chiar dacă nu sunt specialişti în conţinutul său.Aşadar, ca să nu intrăm în discuţii scolastice şi/sau fără sens, propun aici o analiză logică a problemei „psihologie românilor”. În cadrul definit de Wittgenstein, înţelegerea realităţii „psihologiei popoarelor/naţiunilor” depinde de cum gândim şi vorbim despre aceasta, fiind astfel important să stabilim cât mai clar limitele şi utilizările limbajului.

În primul rând trebuie să facem o distincţie între (1) eticheta lingvistică şi (2) semnificaţia acesteia. În ceea ce priveşte eticheta lingvistică, vorbim aici despre sintagma de „psihologia poporului (român)”, cu sinonime precum „psihologia românilor”, „psihologia naţiunii”, etc. În ceea ce priveşte semnificaţia, eticheta lingvistică se referă la un ansamblu de atribute psihoculturale, interrelaţionateîntr-un profil psihologic.

Ce probleme au unii colegi cu semnificaţia?

Unii colegi se tem că semnificaţia înseamnă atribute psihoculturale esenţialiste, poate determinate genetic, transmisibile neschimbate prin secole. În aceste cadru funcţiona oarecum vechea Volkerpsychologie(„psihologia popoarelor”), care, aşa cum am spus în toate scrierile mele (vezi şi David, 2015), este vetustă, depăşită ştiinţific şi moral.

Psihologia modernă refuză această semnificaţie şi propune alta: atribute psihoculturale, stabilite într-un demers comparativ intercultural, reunite într-un profil psihologic. Aceasta este şi semnificaţia asumată clar în monografie. Orice luptă românească cu această semnificaţie este deja pierdută, deoarece există sute de studii în această logică în literatura internaţională de profil. Din punctul meu de vedere această problemă este închisă, limitele abordării fiind limitele inerente oricărei paradigme ştiinţifice. Putem comenta, mai mult sau mai puţin serios, dar asta nu va schimba lucrurile.

Ce probleme au unii colegi cu sintagme precum „psihologia poporului/naţiunii/românilor”?

Chiar dacă nu obiectează la semnificaţia lor modernă, unii colegi argumentează că utilizarea acestor sintagme ne duce inevitabil la Volkerpsychologie şi astfel poate amorsa în mintea cititorului vechea semnificaţie.Înţeleg acest lucru, dar nu mi se pare un argument puternic şi corect. Mai mult, nu mi se pare că aşa ar trebui să reacţionăm la un presupus mediul cultural primitiv, care ar putea amorsa aceste semnificaţii vetuste. De ce să interzicem anumiţi termeni, dacă îi definim explicit, corect şi modern, în concordanţă cu literatura internaţională de profil?Sigur că asta potriveşte profilul psihologic al „drobului de sare”, identificat în monografia despre psihologia românilor prin „frica de incertitudine” (vezi David, 2015). Dar hai mai bine să modernizăm înțelegerile culturale potenţial primitive, acolo unde acestea există, cu o infuzie de ştiinţă, astfel încât să nu acceptăm ca un astfel de mediu să ne izoleze de noile tendinţe internaţionale. Hai să spunem clar că în legătură cu această temă există o resuscitare în literatura ştiinţifică de specialitate actuală a unor vechi sintagme, cu o semnificațieînsă modernă. Iată câteva, selectate rapid:

  • (psihologia poporului chinez/psihologia chinezilor) – Bond, M.H. (Ed). (1986). Thepsychology of the Chinese people. Oxford University Press. New York, NY; Bond, M.H. (ed.). (2000). The Oxford Handbook of ChinesePsychology. Oxford University Press: New York: NY
  • (caracteristicile psihologice ale ruşilor) – Peabody, D. şiShmelyov, A.G. (1996), Psychological characteristics of Russians. Europen Journal of Social Psychology, 26, 507–512.
  • (psihologia cultural a afro-americanilor) – Jones, J.M. şi Campbell, S. (2011). Cultural Psychology of African Americans. Online Readings in Psychology and Culture, 3(1). SUA, fiind multietnică, are o mulţime de lucrări focalizate pe psihologia principalelor etnii.
  • (caracteristicile naţionale – se referă la cele psihologice şi sunt analizaţi americanii, englezii, germanii, francezii, italienii, ruşii) – Peabody, D. (2011). National characteristics. Cambridge University Press: New York (publicată prima data în 1985).
  • Sintagme precum „profilul national de personalitate”, „profilulpsychologic al naţiunii”, „psihologia americanilor”, „caracterul/personalitatea naţională”, etc. se regăsesc în literatura de specialitate modernă (vezi Schmitt şicolab., 2007; Terraccianoşicolab., 2005). Mai mult, profesorul Jason Rentfrow de la Universitatea Cambridge nu are nicio problemă să asume îni nterviurile publice din 2015 că studiile şi cercetările sale vizează înţelegerea „psihologieinaţiunii” (se referă la britanici)sau că studiază „profilul psihologic al regiunilor” (veziRentfrow, 2013), iar asta nu stârneşte reacţii de mirare.

Aşadar, regăsim în exemplele de mai sus sintagme despre care ni se spune că nu există! Din nou suntem asincroni cu literatura internaţională, cu cel puţin 20 de ani. Dar aici lucrurile sunt de înţeles, deoarece în anii ‘80 psihologia din România a fost practic interzisă ca specializare. Cred că orice luptă cu aceste sintagme va fi pierdută, deoarece acestea au repătruns deja în literatura psihologică modernă. Sigur că nu sunt încă dominante în discurs, dar de la „nu sunt dominante în discurs” la „nu există” este o mare diferenţă. În final, răspunsul la unele problematizări asupra sintagmelor din monografia despre psihologia românilor va fi dat de publicarea sau nu a unor studii din monografie, care folosesc spre exemplu astfel de sintagme (ex. „psihologia poporului român”, „psihologia românilor”, „profilul psihologic naţional”, etc.), în literatura internaţională de profil. Predicţia mea este, în baza analizei de mai sus, că vor trece fără probleme, înscriindu-se bine în ceea ce există deja.

În altă ordine de idei, mergând pe o logică şi etică stranii,unii colegi îmi reproşează că am utilizat astfel de sintagme oarecum pentru publicitate/a atrage publicul spre monografie! Este clar că avem repere şi valori diferite, numai prin faptul că putem gândi atât de diferit asupra acestui lucru (mie nici nu mi-a trecut prin cap că eu sau altcineva ar putea gândi aşa). În logica şi etica mea: (1) am vrut în primul rând să dau satisfacţie lui Constantin Rădulescu-Motru, care spera că această temă va fi abordată în viitor cu o metodologie îmbunătăţită/modernă (aşa cum am făcut, de altfel) şi (2) am folosit minimal sintagmelevechi utilizate de Constantin Rădulescu-Motru, pentru a arăta conexiunea tematică, chiar dacă nu metodologică, cu cercetările acestuia, dar doar dacă acestea au fost utilizate şi de către alţii în domeniu (ex. dacă se poate la Oxford University Press, oare de ce să nu se poată şi la noi?). Dacă în acest demers am atras şi public, mă bucur şi sper să se bucure şi alţi colegi: trebuie să fii ipocrit să spui că scrii o carte doar pentru tine şi că nu te interesează publicul larg. Nu acesta a fost însă scopul principal al demersului!

În concluzie, discuţiile stârnite de monografie au relansat în ţară, într-o psihologie modernă, o temă la care mulţi se raportau ca la „fructul oprit”. Sigur, că acest demers nu este inventat de mine, ci, aşa cum am arătat mai sus, se înscrie într-un context internaţional (anticipat deştept şi de Constantin Rădulescu-Motru). Spre exemplu, mai specific, profesorul Michael Cole (de la University of California at San Diego) a scris încă din 1996o carte de referinţă (care a obţinut premiul anual al Harvard University Press) în care, aşa cum arată Greenwood (1999), propune reinstalarea programului tematic de Volkerpsychologie (în varianta Wundt) şi celui de psihologie cultural-istorică (Vygotsky/Luria), desigur, cu o altă metodologie, care să evite esenţialismul psihologic şi limitele stiinţifice şi etice ale unor abordări mai vechi. Eu nu merg atât de departe ca profesorul Cole, ci rămân în paradigma psihologiei interculturale, deja bine stabilizată şi congruentă cu metodele experimentale/empirice din ştiinţele cognitive. Cred că deja această paradigma este robustă, iar lumea în care trăim – o lume globalizată, în care ţările/culturile interacţionează tot mai mult – o impune şi o cere.

Închei, delimitând clar limitele şi utilizarea sintagmelor de „psihologia poporului român/românilor/naţiunii” (cum am făcut de altfel şi în monografie): simplu şi direct spus, da, există o psihologie a poporului român/românilor/naţiunii, înţeleasă ca un ansamblu de atribute psihoculturale ale cetăţenilor/populaţiei României, stabilite într-o logică comparativă interculturală, şi reunite într-un profil psihologic al poporului român/românilor/naţiunii (vezi David, 2015a pentru o discuţie asupra unităţii obiectului). Nici mai mult, nici mai puţin!

 

Referinţe selective:

Cole, M. (1996). Cultural psychology. A onceandfuture discipline. Harvard University Press: Cambridge.

David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom: Iaşi.

David, D. (2015a). Despre unitate obiectului într-un demers ştiinţific. La Punkt, septembrie.

Greenwood, J.D. (1999). From Volkerpsychologie to cultural psychology: The once and future discipline? Philosophical Psychology, 12(4), 503-514.

Rentfrow, P.J. şi colab. (2013). Dividedwe stand: Threepsychological regions of the United States and their political, economic, social, and health correlates. Journal of Personality and Social Psychology, 105(6), 996–1012.

Schmitt, D.P. şicolab.(2007).The geographic distributionof Big Five Personality traits patterns and profiles of human self‑description across 56 nations. Journal of CrossCultural Psychology, 38 (2), 173‑212.

Terracciano, A. şicolab.(2005). National character does not reflect mean personality trait levels in 49 cultures.Science, 310(5745), 96‑100.

Un comentariu

  1. Domnule David,

    Si eu am simpatii de stanga, dar consider demersul Dvs. salutar si necesar. Nu cred ca gresiti cumva in cartea Dvs. foarte serioasa. E pacat ca amicii de la criticatac v-au infierat fara sa observe ca observatiile Dvs. se aplica ca o manusa si pe observatiile lor sociologice.

    De altfel, cauzele sunt economice si sociale, zic eu, dar efectele psihologice sunt exact cum le-ati estimat cu acribie chiar Dvs. Ar trebui sa fiti citat si citit, nu criticat in fuga condeiului. Cu apreciere.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *