Despre construirea încrederii

DIN SERIA SAPERE AUDE – SĂ NE CUNOAŞTEM PROFILUL PSIHOCULTURAL.

DESPRE CONSTRUIREA ÎNCREDERII (I)

Recent, a apărut la editura Polirom monografia despre „psihologia românilor” (David, 2015). În concluzia generală a monografiei spuneam că dacă am reuşi să creştem încrederea noastră în oameni, asta ar duce la dezvoltarea cooperării între noi, cooperare care ar permite apoi, prin reducerea exagerării pozitivului (ex. emoţionalitate) şi negativului (ex. scepticism/cinism), utilizarea potenţialului bun intelectual şi creativ pe care îl avem, pe fondul de competitivitate care ne caracterizează.

După apariţia monografiei am primit sute de mesaje prin care eram rugat să mergem mai departe: „…Bun, având aceste concluzii, ce putem face cu ele…”? Unele soluţii le-am prezentat în monografie, la un nivel însă general, deoarece scopul meu a fost să ofer cunoaştere psihologică, pe baza acesteia, din dezbateri ulterioare, putând rezulta apoi soluţii diverse. Într-adevăr, cunoaştere psihologică nu este ideologică şi nu favorizează o ideologie şi soluţiile ei faţă de altă ideologie şi soluţiile ei. Dar, fără a intra în aspecte ideologice, totuşi se pot detalia mai bine unele soluţii posibile, în baza cunoştinţelor de psihologie, pentru a contribui la o cultura publică bazată pe cunoaştere (evidence-basedculture).

În consecinţă, la invitaţia revistei LaPunkt, voi scrie în următoarele luni o serie de articole (probabil câte un articol săptămânal sau lunar) de tip „reţetă psihoculturală”, focalizată pe elementele fundamentale identificate în psihologia românilor: (1) dezvoltarea încrederii; (2) dezvoltarea cooperării; (3) reducerea exagerării pozitivului (ex. emoţionalitate) şi negativului (ex. scepticism/cinism); (4) modalităţi de utilizare eficientă a potenţialului intelectual şi de creativitate şi (5) utilizarea inteligentă a competitivităţii românilor; de asemenea, (6) voi aborda rolul religiei în profilul psihocultural al românilor şi modul în care biserica poate contribui mai direct la dezvoltarea culturii româneşti. Articolele vor face parte din seria „Sapere Aude – Să ne cunoaştem profilul psihocultural”. Astăzi încep cu primul articol din serie şi anume Despre Construirea Încrederii.

DESPRE CONSTRUIREA ÎNCREDERII

Înainte de a aborda încrederea (trust) ca atribut psihocultural, să ne precizăm termenii. Nu am aici spaţiu suficient pentru a trata detaliat constructul „încredere”(ex. cauze, mecanisme, efecte etc.) şi nici nu-mi propun acest lucru, textul fiind unul focalizat pe câteva strategii de dezvoltare a încrederii, nu de analiză ştiinţifică a constructului. Pentru o analiză detaliată, recomand ca lucrare introductivă Borum (2010), de la care se pot porni apoi analize mai complexe.

Spun însă succint că încrederea este un construct complex, aflat la interfaţa mai multor discipline (ex. psihologie, sociologie, ştiinţe politice, etc.). Psihologia îl consideră ca un mecanism fundamental în interacţiunile interpersonale, cu vechi rădăcini evoluţioniste şi substrat neurobiologic complex. Alte ştiinţe sociale se focalizează mai ales asupra interfeţei sale sociale (ex. încrederea în instituţiile sociale).

Revenind la contextul în care se regăseşte expertiza mea, din punct de vedere psihologic încrederea este fundamentul interacţiunii între oameni, fundament care generează apoi cooperare şi organizare socială. Trebuie însă spus că în psihologie cauzalitatea este rareori unidirecţională; aceasta este adesea sistemică şi bidirecţională. Aşadar, şi încrederea are uneori rol de cauză, alteori rol de efect, în structuri psihoculturale complexe. Dar, aşa cum am afirmat, încrederea interpersonală este un construct fundamental, care influenţează (iar apoi este influenţată) cooperarea socială.

Altfel spus, din punct de vedere psihologic, încrederea interpersonală se referă la dispoziţia unui agent de a accepta pe bază de expectanţe vulnerabilitatea/riscul asociat comportamentului unui alt agent pe care nu îl poate controla (Borum, 2010). Din definiţie rezultă că în procesul de încredere avem implicaţi agenţii şi expectanţele lor faţă de vulnerabilităţile/riscurile asociate unui comportament al altui agent pe care nu îl controlează (deşi uneori ar putea). Aşadar, pornind de la această definiţie, cum să dezvoltăm încrederea interpersonală?

Integrând o serie de cercetări din psihologie şi psihoterapia cognitiv-comportamentală (vezi Borum, 2010; David şi colab., 2010) şi pornind de la definiţia de mai sus,propun următoarea „reţetă psihoculturală” pentru construirea încrederii interpersonale:

1. În ceea ce priveşte atitudinea generală faţă de oameni, trebuie să ne raportăm la oameni cu un set mintal definit raţional, separând în evaluările pe care le facem omul ca persoană de comportamentul său. Mai specific:

-Să-i înţelegem pe ceilalţi ca oameni (agenţi complecși) care au răspunsuri psihocomportamentale specifice (ex. comportamente, cogniţii, emoţii);

-Să le evaluăm punctual răspunsurile, nu valoarea lor globală ca oameni. Să-i acceptăm pe ceilalţi necondiţionat ca oameni care există şi cu care probabil vominteracţiona, fără însă ca acest lucru să însemne că le acceptăm şi răspunsurile psihocomportamentale specifice. Aşadar, să nu gândim/spunem „eşti nesincer”, cisă gândim/spunem „comportamentul tău a fost nesincer”. A-i evalua pe oameni global (ex. „nesinceri”), pornind de la răspunsurile lor problematice (ex. „te-au minţit”), este o eroare logică legată de generalizarea excesivă, care are consecinţe disfuncţionale. Într-adevăr, spre exemplu, dacă gândim/spunem „eşti nesincer”, închidem posibilitatea de a discuta cu acea persoană pentru a-şi corecta comportamentul; ce să discuţi şi să aştepţi de la un om „nesincer”?Dacă gândim/spunem însă „comportamentul tău a fost nesincer”, fără să folosim etichete globale (ex. „tu eşti nesincer”),oferim şansa persoanei care a avut comportamentul problematic să şi-l schimbe. În concluzie, logic vorbind – ştiind că concluzia unui raţionament inductiv nu este certă (cu excepţia cazului în care s-au analizat toate elementele unei clase, situaţie neîntâlnită în analiza comportamentului uman) -,comportamentul oamenilor este „sincer” sau „nesincer”, nu oamenii în sine sunt „sinceri” sau „nesinceri” în baza comportamentelor lor!;

-Să evităm criticile, dar, dacă trebuie totuşi făcute, acestea trebuie să vizeze răspunsurile psihocomportamentale ale oamenilor (ex. „comportamentul tău m-a deranjat; aştept ca data viitoare să te comporţi altfel”), nu oamenii ca agenţi ai comportamentului (ex. „eşti nesuferit”).

2. Să aplicăm aceleaşi sfaturi de la punctul 1 şi cu referire la propria persoană. Acceptându-nenecondiţionat ca persoană, vom fi mai autonomi, mai capabili să ne corectăm răspunsurile psihocomportamentale şi vomînvăţa să-i acceptăm şi pe ceilalţi mai uşor. Atenţie însă, aşa cum în evaluările globale trebuie să evităm stilul interpersonal complexat (atitudinea de inferioritate: „sunt incapabil”), trebuie evitat şi stilul interpersonal dismisiv (atitudinea de superioritate: „eu sunt extraordinar”), deoarece implică aceeaşi eroare a generalizării excesive.În fine, dacă la punctul 1 am arătat că a accepta necondiţionat pe celălalt ca om nu înseamnă a-i aproba şi comportamentul, acelaşi lucru se aplică şi la propria persoană: trebuie să evităm neimplicarea/dezinteresul (ex. „mă accept necondiţionat, aşa cum sunt, fără să ţintesc să-mi optimizez comportamentul”).
3. În ceea ce priveşte atitudinea agenţilor implicaţi în relaţia de încredere, să-i privim din start pe ceilalţi oameni ca potenţiali colaboratori/parteneri – să încercăm să gândim cum putem coopera în beneficiu comun -, nu ca un potenţial pericol. Acest lucru poate să fie mai complicat pentru noi ca români, deoarece în evoluţia noastră istorică străinii rareori veneau ca prieteni, astfel că neîncrederea ne-a protejat şi astfel am antrenat-o de-a lungul a sute de ani. Dar astăzi, în securitatea dată de Uniunea Europeană şi NATO, această neîncredere nu ne mai ajută, ci ne blochează în a stabili cooperări competitive. Atitudinea acesta trebuie iniţial să ne-o impunem intenţionat şi conştient, iar prin practică ea se va automatiza şi apoi se va transmite prin modelare în mod natural copiilor noştri. Dacă nu facem această schimbare de mentalitate, vom pierde oportunităţi importante!
4. În ceea ce priveşte expectanţele cu referire la vulnerabilitatea/riscul în contextul lipsei controlabilităţii comportamentului celuilalt, pentru a avea expectanţe adecvate să urmărim în ceilalţi oameni următorii indicatori ai încrederii (1) competenţa; (2) benevolenţa/empatiaşi (3) integritatea (ex. cinstea/predictibilitatea). Prezenţa acestor trei indicatori sugerează prezenţa unei persoane de încredere. Sigur, îi putem exprima la rândul nostru în ceea ce facem, pentru a fi şi noi considerate persoane de încredere de către alţii.
5. Comunicarea între oameni trebuie să fie sinceră, directă şi politicoasă, cu o congruenţă între: ce credem, ce gândim, ce spunem (verbal şi non-verbal) şi ce facem!
6. Aplicând toate aceste strategii ca primă linie de interacţiune umană, să rămânem însă raţionali, având imediat un plan B dacă încrederea ne este trădată, după moto-ul „Să ai încredere în toată lumea, dar taie cărţile” (Trust everybody, but cutthecards – Finley Peter Dunne).

Sumarizând punctele 1-6, putem formula „reţeta psihoculturală” pentru construirea încrederii interpersonale mai simplu: să oferim iniţial, într-un cadrul circumscris de raţionalitate, credit oamenilor, nu să aşteptăm ca aceştia să ne câştige încrederea prin diverse „teste” la care îi supunem! Iar dacă încrederea astfel acordată ne este violată, reacţia critică să fie pe măsura încrederii investite, astfel încât să descurajăm pe viitor astfel de violări ale încrederii (oameni să înţeleagă că violarea încrederii primite nu este o joacă!).

Să începem aşadar ca prin educaţie – acasă, la şcoală sau în mediu social – să promovăm şi să valorizăm încrederea interpersonală ca valoare psihoculturală cardinală. Aş vedea astfel de aspecte discutate aici (1-6) cuprinse în curriculum şcolar, cu exerciţii practice asociate, pentru a internaliza această valoare fundamentală în lumea modernă. În psihoterapie, în cazuri individuale sau de grupuri mici (ex. cuplu/familie/organizaţii), utilizăm astfel de tehnici cu rezultate foarte bune. Acestea ar trebui însă scoase din contextul clinic şi duse în cel social, astfel încât nu doar să corectăm probleme care deja există, ci să le prevenim şi să asigurăm astfel dezvoltarea societăţii. Sunt convins că la aceste abordări psihologice colegii din ştiinţele sociale pot adăuga strategiile proprii pentru dezvoltarea încrederii de tip social (ex. în instituţii sociale) (vezi spre exemplu Mungiu-Pipiddi, 2013).

Hai aşadar să fim cât mai mulţi, începând de mâine, această schimbare!

Referinţe

Borum, R. (2010). The science of interpersonal trust. McLean, VA: The Mlitre Corporation.

David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iaşi.

David, D. şi colab. (2010). Rationalandirrationalbeliefs. Research, theory, andclinical practice. Oxford University Press, New York.

Mungiu-Pippidi, A. (2013). Controlling corruption through collective action.Journal of Democracy, 24(1), 101-115.