N-am nicio intenţie de a deschide un subiect de Philo Café. Totuşi, tonul următoarei confesiuni indică toate direcţiile către un taifas cultural dezinhibat de micile tabuuri – aici, pre-judecăţi– sociale: cerându-ni-se să vorbim despre timp, ni se impune să vorbim, de fiecare dată, la persoana I, despre o istorie culturală mai mult sau mai puţin împărtăşită. De la timpul comun, cotidian, aşadar al celor situaţi împreună, la timpul narcisic, individualist, deci posedat prin izolare de fiecare dintre noi, exclus de la „ceilalţi”, fie din raţiunile nobile ale intimităţii, fie din poverile singurătăţii, orice moment impune o aşezare. Mai întâi, a lui faţă de sine însuşi. Mai apoi, a lui faţă de celelalte, coabitând deseori cu acestea în termenii unor istorii: personale, sau prezente, ori de câte ori relatările se fac „de la faţa locului”, rupte parcă din „memoria de scurtă durată”, abia petrecută, a vieţii noastre laolaltă, şi colective, moştenite, îndepărtate, reciclate prin impulsuri de conştiinţă sau obligaţii narative, în orice caz, timid afectate de existenţa individului care, pentru povestirea lor, e nevoit să se uite peste umăr, cu mult în urma sa. În teorie, cea mai confortabilă este a doua opţiune. Vom vedea însă că şi aceasta este tot o pre-judecată.
Discutăm despre istorie culturală, în termeni generali. Nimănui nu îi plac însă banalităţile şi cum toate lucrurile cu miză par să fie, întotdeauna, cele care pleacă de la sine, discuţia trebuie restrânsă. Particularizarea ţine însă tot de o situare: până unde poate fi îngustat locul ei? De cât spaţiu are nevoie pentru a fi locuită, aşadar, revendicată de cineva? În cuvinte simple, unde este, în viaţa fiecăruia dintre noi, locul timpului care nu ne aparţine?
Michel Foucault credea, în urmă cu aproape o jumătate de secol, că epoca de acum ar putea aparţine spaţiului, şi nu timpului. Ar putea fi vârsta luărilor de poziţie, a distanţelor care sugerează fie relaţii de putere, între indivizi sau între instituţii, fie puncte nevralgice ale celor „de-conectaţi”. Să le numim însă, sintetic, poate chiar în termenii unui compromis teoretic rezonabil, relaţii de poziţie[1]. Acelaşi Foucault le „distribuie”, subliniindu-le încă o dată spaţialitatea, ca utopii, aşadar „spaţii în mod fundamental şi esenţial ireale” şi ca heterotopii, care pot fi înţelese fie ca opusul celor dintâi, fie ca cea mai populară formă de dimensionare socială. Răspândite în orice cultură, în orice civilizaţie, heterotopiile manifestă o realitate corespondentă, palpabilă, deci localizabilă. Marea istorie, în linii generale, nu a fost niciodată despre timp. Ori de câte ori clişeele mărturiseau teatre de poziţie şi aruncau cu foiletoane din culisele lor, iar hibele arhivelor indicau lacune sau „evenimente” dispărute, pentru a ne atinge încă o dată disperarea, de fiecare dată când calendarele se decorau cu cruci colorate, în semn de sărbătoare sau de funerar, de tot atâtea ori istoria era probată în termeni de spaţiu. Înseși prejudecăţile de interpretare ale unui eveniment istoric în termeni de cauze sau consecinţe se sprijină pe o situare înaintea sau dincolo de puterea unei idei. Iar aceasta este, cu recurenţă, dovada unei spaţializări. Scurta incursiune a acestor rânduri nu este nicidecum o opinie militantă pentru acceptarea unei schimbări de paradigmă în privinţa gândirii evenimenţialului sau chiar a istoriei, din perspectiva obiectului. Nimeni nu vrea să dea spaţiul pe timp şi vice-versa. Dar pentru ca cele două să fie accesibile, este necesară o corectă situare a individului în şi dincolo de ele.
Sunt câteva exemple simple – schiţe, le-aş putea spune- care ne-ar putea convinge de această ipoteză. La limită, nu este nici măcar atât, ci mai curând o intuiţie, necesară, dar nu suficientă, pentru un raţionament în toată regula. Mă reîntorc însă la Foucault, care realizând distincţia dintre utopii şi heterotopii, dezvoltă cinci principii ale celor din urmă, începând cu heterotopologia, care garantează diversitatea acestor „dimensiuni” în orice cultură şi în slujba unor funcţii variate, şi ceea ce am numit, pentru a sintetiza argumentul larg al filosofului francez, sincronicitatea operaţională. Potrivit lui Foucault, „în cursul istoriei sale, o societate poate face o heterotopie care există și nu a încetat să existe, să funcționeze într-un mod foarte diferit; de fapt, fiecare heterotopie are o funcționare precisă și specifică în societate, și aceeași heterotopie poate avea o singura operaţie sau alta, în funcție de sincronie a culturii în care se constată”. Un exemplu potrivit este instituţia regalităţii, cu demnităţi şi tipicuri foarte nuanţate, de la o naţiune la alta. Însă aceeaşi putere a exemplului o deţine şi cimitirul, speculat de filosoful francez ca spaţiul în care se aşează relaţiile religioase şi spirituale ale indivizilor, unul care a „migrat” tot mai mult către sensul prezenţei şi al proximităţii celor dispăruţi în vecinătatea casei noastre, la scurtă distanţă de biserici, „aproape în mijlocul străzii”. Mica sa urbanizare, bine nimerită de Foucault, este la rândul său o probă bizară a „aşezării” timpului nostru lângă timpul „oprit”, dar personal, al celor dragi, prezentuiţi numai prin amintirea lor.
Relaţiile de poziţie primesc un al treilea principiu: „heterotopiile au puterea de a juxtapune într-un singur loc real mai multe poziţionări incompatibile între ele”. În acest sens, filosoful francez reaminteşte exemplul grădinilor sacre, devenite în cotidianitate veritabile rezervaţii de creaturi, aşa cum se întâmplă în cazul grădinilor zoologice. Exemplul foucauldian este însă unul slab. Amintiţi-vă de Sedlmayr, care, bântuit de parco-mania secolului XX, ca probă a tentaţiei obsedante a individului pentru expunere şi sustragere de la controlul public, de natură politică, liturgică ori culturală, provoacă un asemenea spaţiu public la testul heterotopiei, cu mult timp înainte ca acesta să fi fost recunoscut ca atare de Foucault. Mai întâi, criticul de artă semnala faptul că odată ce castelul a fost convertit în teatru, acest nou spaţiu public a trebuit să fie gândit sub semnul dispariţiei monarhului, aşadar, al eliberării. Mai apoi, absenţa unor constrângeri de autoritate a produs excesul expunerii publice a individului. Originar un spațiu pentru intimitate și singurătate, parcul a devenit în zilele noastre un simbol pentru expunerile publice și pentru sustragerea de la cotidianitate, și după cum urmează, principala problemă pricinuită de arhitectura sa este organizarea spaţiului social ca o comunitate în care individul poate fi singur, chiar dacă acesta este însoțit. Cred că nuanţa seducătoare a acestei speţe este dată de posibilitatea de a înţelege, prin aceasta, că heterotopiile sunt indiferente la distincția clasică dintre spațiile publice și private: parcul sau grădina reprezintă doar un exemplu; același lucru se întâmplă cu case memoriale deschise publicului în interes cultural, dar și cu galeriile de artă.
Abia cu al patrulea principiu, discursul istoric îşi dobândeşte seriozitatea: heterotopiile sunt caracterizate prin discontinuităţi temporale, aşa-zis „decupaje”, deschizând ceea ce Foucault numeşte „heterocronii”, precum „muzeele şi bibliotecile”. Aşadar, istoria este, pe scurt, despre coabitarea unor secvenţe temporale, aşadar despre aducerea lor în acelaşi spaţiu de gândire sau criticare. Din însuşi această articulare, decurge şi ultimul principiu foucauldian al heterotopiilor, acela al acumulării de reprezentări – figurative, discursive, imaginative, lingvistice.
Scopul acestui „scurt dosar” foucauldian este acela de a ne confrunta cu o nouă formulă a confesiunii de sine şi a proiectării unei cronici de viaţă, la scară largă. Pe de o parte, are demnitatea de a ne convinge să regândim utopiile ca fiind visele neîmplinite ale tuturor: în sens istoric, social ori politic. Aşadar, o solidarizare a neîmplinirilor cu statut de manifest. Pe de altă parte, textul Spaţiilor Diferite ne provoacă să abandonăm ceea ce autorul numeşte într-o altă lucrare, istoria totală, aceea care lucrează cu „reconstituiri” – materiale sau spirituale – ale civilizaţiilor, prin care, „metaforic, facem faţă unei perioade”. Acomodarea ar trebui făcută cu istoria generală, cea care îşi asumă sarcina, mai mult sau mai puţin ambiţioasă, de a analiza cele mai semnificative evenimente istorice în discontinuitate, adică în dispersie, pentru a abuza o perspectivă „dimensională”. La rigoare, istoria generală este, vorba lui Philo, o manieră geografică de a privi către lume şi prin care individul nu vede decât spaţii de dispersie. Cu ce schimbă istoria, în acest caz, mai cu seamă, cea generală, aici recomandată ca interpretare, spaţializările temporale? Poate că întrebarea este una nepotrivită, iar forma sa corectă este dată de o lectură în oglindă. Cu ce schimbă spaţializările temporale istoria generală? În mod sigur, cu câteva „luări de poziţie”. În mod dezirabil, cu câteva utopii şi heterotopii redimensionate, răspândite ca fiind ale tuturor, tocmai pentru că sunt aici şi acolo, în dispersie şi deci, în simultaneitate sau în diferenţă. În mod real, cu numai câteva idei despre felul în care poţi scrie o cronică istorică autentică luând locul potrivit faţă de tine.
[1] A se consulta Michel Foucault, „Des Espaces Autres”, in Architecture, Mouvement, Continuité, no.5, Octobre, 1984, pp. 46-49, Dits et ecrits II, 1976-1988, Gallimard, 1984.
