Alecu Russo sau inventarea Moldovei

Posteritatea lui Alecu Russo, ca a atâtora dintre paşoptişti, este paradoxală şi înşelătoare. Accidentul istoric a făcut ca unul dintre textele sale de patetism patriotic şi mesianism romantic, “Cântarea României” ,să dea numele festivalului grandios prin care regimul ceauşist îşi celebra propria sa impostură propagandistică. Redus la efigia unui scriitor ce omagiază trecutul de luptă al patriei şi anticipează măreţia evului comunist, Russo este exilat în acel strat literar pe care îl mai accesează doar iniţiaţii ce posedă un gust al sinuciderii erudite.

Alecu Russo înseamnă o identitate scindată, similară cu aceea a colegilor de generaţie moldoveni sau munteni. Moldovean prin naştere şi elveţian prin educaţie, Russo este unul dintre acei tineri care trăiesc, precum contemporanii lui Chateaubriand, între două lumi, navigând între trecutul tradiţiei şi modernitate, cu nostalgie şi eleganţă, urmăriţi de un sentiment al traumei care nu îi poate părăsi niciodată. Russo este bonjuristul ce se examinează în oglindă- între cei care au fost şi cei care vor fi, locul lui Russo este unul incert şi dubitativ.

Moldova

Mai mult decât oricare alt scriitor paşoptist, Alecu Russo este asociat cu cristalizarea unei sensibilităţi melancolice, pe care G.Ibrăileanu şi E. Lovinescu o vor privi ca pe o marcă indelebilă a moldovenismului. Cum poţi să fii moldovean ? Iată interogaţia pe care Russo o formulează, implicit, în textele sale confesive. Iar aliajul pe care îl imaginează Russo se dovedeşte a fi unul durabil şi evanescent, în egală măsură. Sinteză de introspecţie şi scepticism, de nostalgie şi de încantaţie poematică, de ataşament faţă de trecut şi elogiu al organicităţii,definiţia lui Russo trece la intelectualii care îi urmează şi intră în fondul comun al identităţii colective a unui întreg ţinut. Eminescu, Ionel Teodoreanu şi Sadoveanu vor ilustra, fiecare în maniera sa, această utopie a Moldovei pe care Russo o pune în pagină, sub semnul crepusculului.

Inventarea Moldovei se realizează, în România modernă, prin descoperirea şi valorizarea unui set de opoziţii fondatoare. Perspectivele lui Ibrăileanu şi E. Lovinescu sunt unite, în pofida diferenţelor ideologice, de acelaşi accent aşezat pe tensiunea dintre Moldova şi Valahia. Anul 1848, din care Russo face parte el însuşi, este hârtia de turnesol care face să apară liniile de ruptură. În contrast cu vehemenţa vizionară şi iacobină, cu setea de edificare a Valahiei, Moldova este depozitara rezervei critice, vizibile în reticenţa faţă de aventurile revoluţionare şi în grija cu care se cultivă o aplecare spre trecut. Din ce în ce mai mult, cu fiecare an care trece după 1859, Moldova pare a se adânci în această torpoare melancolică. Pustiirea Moldovei şi decăderea ei sunt efectul centralităţii Munteniei. Liberalul E. Lovinescu, ( un moldovean care se luptă cu jumătatea sa paseistă) va elogia creativitatea valahă, ca temelie a noului edificiu politic şi identitar. Moldova rămâne, asemeni Turnului Goliei din Iaşiii catifelaţi ai lui Teodoreanu, un semn de carte , ce evocă măreţia altor vremuri.

Nostalgia

Alecu Russo este, ca şi scriitorii ruşi care îi sunt contemporani, de la Puşkin la Turgheniev, obsedat de natura stranie a propriei sale identităţi hibride. Moldovenismul său este efectul aculturaţiei şi al modernizării- depărtarea de propria patrie produce un efect al distanţării nostalgice. Russo este unul dintre moderni, iar organicitatea pe care o pierde, o dată cu risipirea Moldovei, este imposibil de recuperat. Russo nu este conservatorul reacţionar eminescian din prozele politice. Liberalismul său moderat este asemeni unui Ianus Bifrons- deschis spre trecut, dar inevitabil întors spre viitor.

Capodopera acestui Russo confesiv şi interogativ este “Studie Moldovană”. Căutarea identităţii este, la Russo, o căutare simultană a limbii în care scrie şi Moldovei care a fost. Doar Rusia reformelor petriniene mai poate evoca această teribilă accelerare a istoriei pe care o consemnează Russo. Moldova părinţilor nu mai poate fi Moldova fiilor care au îmbrăţisat pe Lamartine şi pe Hugo. Melancolia se hrăneşte din această luciditate temperată de nostalgie. Romanticul Russo este, asemeni romanticului Walter Scott, martorul acestei schimbări ce lichidează vechiul cosmos familiar. :

“ Bez socoteala aritmeticească a anilor, aș pune un rămășag pe o chestie psihologică. Tânărul cel mai tânăr din oamenii de la 1835 este mai bătrân decât cel mai bătrân din bătrâni, fie acel bătrân din vremea celor întâi moscali. În 16 ani, de la 1835 până la 1851, mai mult a trăit Moldova decât în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoș la 1359, până în zilele părinților noștri.”

Ceea ce modernitatea oferă Moldovei, prin Russo, este privilegiul acestei priviri îndrăgostite şi ironice cu care trecutul poatre fi revizitat. Natură scindată,natură dubitativă, Russo- moldoveanul este un om amfibiu, ce trăieşte în acest spaţiu ce îşi inventează cuvinte, reguli şi coduri noi. Din lumea care a fost nu mai rămâne decât un patrimoniu de sunete, de culori, de doruri difuze, de cutume şi de solidarităţi muribunde. Ambiţia literaturii lui Russo, ca şi aceea a literaturii memorialistice a lui Teodoreanu de mai târziu, este aceea de a capta acest timbru al Moldovei crepusculare , în curs de a deveni istorie. Moldovenismul lui Russo este o aventură de scafandru ,ce se avântă în adâncul unei alt tărâm, înecat de ape, spre a salva bucăţile unui edificiu cândva majestuos. Modernii au această conştiinţă a rupturii. Scrisul este o barieră care se ridică în faţa uitări.

“Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieții nouă, iuțeala sângelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simțim! dar sunt ceasuri când inima se întoarce în urmă și ș-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai strașnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viață nu moare niciodată; nevrednicia se șterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală și folos în cronicile țării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?… trecutul dar îi mort și de tot mort. Până a nu arunca țărâna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dânsul; nu se întâmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viață fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieșii se strâng, se uită încă o dată la dânsul, își aduc aminte numai de bunele însușiri ale răposatului și, spre vecinica ziua bună, cuvântează un frumos și creștinesc: Dumnezeu să-l ierte! “ “

În tonul lui Russo, cel care deplânge îndepărtarea de trunchiul comunitaţii şi al tradiţiei, se poate simţi ceva din freamătul militant al lui Iorga şi al Sămănătorismului. Imaginea societăţii educate izolate de popor, ca o enclavă aculturată, domină imaginarul reacţionar, la Iorga, ca şi la A. C . Popovici. Există, în “Studie Moldovană”, un contrast slavofil între unitatea de ieri a lumii tradiţionale, unind pe boieri şi pe ţărani, şi răceala impersonală a celor care au îmbrăţişat hainele nemţeşti. Moldovenismul lui Russo are, în economia sa, o dimensiune organicistă, prin care se apropie de căutările celor care, în Rusia, elogiază Rusia originară, de dinaintea reformelor lui Petru întemeietorul. Nostalgia lui Russo devine, în veacul al XX lea, ingredientul unei reacţiuni militante.

Dar Russo nu posedă timbrul profetic al unui educator naţional. Întoarcerea lui în trecut este gestul unui scriitor, iar nu al unui bard înarmat cu sabia dreptăţii naţionale. Se poate decela, la Russo, ca şi la intelectualii liberali ruşi, din stirpea lui Turgheniev, o pasiune nostalgică pentru acest univers care se duce. Russo este locuit de acest duh al lucidităţii îndurerate şi uneori ironice. Progresul a desfăcut legăturile bătrănilor şi a oferit celor tineri ocazia introspecţiei şi eleganţa nostalgiei. Moldova lui Russo este o sumă de cuvinte şi de tonuri. Despărţirea este inevitabilă,iar revenirea nu mai poate fi făcută decât pe cărările dorului. În această regăsire a melancoliei, Russo acordă Moldovei sale imortalitatea amintirilor.