Cetățile mele,
se sparg
în valuri de piatră
sub linia orizontului.
Soarele,
se stinge-n lacrima mea
tulbure
de-atâta crepuscul.
Marile lumii,
spală tălpile nopții
până când
urmele pașilor ei
dispar,
nevăzute,
înspre zare.
Visul meu?
Un mastodont care se prăbușește
sub propria-i greutate
încă o dată,
și încă o dată…
Eu?
Două urme de tălpi
imprimate-n nisip.
Iar tu?
Ești doar ceea ce inteleg eu
despre tine.
