Moldova mea a însemnat, înainte de toate, această despărţire rituală, această trecere a Milcovului, cu fiecare vacanţă care mi se deschidea inainte. Moldova mea a însemnat, înainte de toate, această graniţă provincială şi timidă a Focşaniului, întruchipată de gara minusculă şi cărămizie ce se ridica, delicată şi simbolistă, ca un poem de Minulescu. Moldova mea a însemnat, înainte de toate, acea privire pe care o aruncam, nerăbdător, înainte ca trenul să se apropie de oraş, de parcă aş fi putut să pătrund cu ea în miezul unei istorii care mă absorbea, cu fiecare întoarcere.
În toate aceste gesturi se află, ascunsă, melancolia ale cărei miresme de levănţică m-au urmărit toată viaţa. Mai aproape de cei care nu mai sunt decât de cei care mă înconjoară, atras de vocile timpului pe care le bănuieşti în crăpături modeste de ziduri şi în zgomotul înfundat de paşi al morţilor. Melancolia mea nu este melancolia prelungă şi nocturnă a lui Caspar David Friedrich, după cum nu străluceşte în ea nici soarele alchimic din poemul lui Nerval. Ea este parte din trunchiul acelei melancolii domesticite de vremuri şi de raţiunea istorică ce urcă până la Alecu Russo. Este melancolia care te somează să mergi mai departe, pentru că ştii că trecutul nu mai există decât ca un fum evanescent ieşit din hornul unei case, pe o stradă iernatică de provincie, dar este şi sentimentul care te împinge să te întorci, spre a mai contempla ruinele lumii din care te- ai ivit. Melancolia mea este acea melancolie muzicală pe care am descoperit-o, de demult, în sala de pluş, veche şi parfumată, a salonului cu elefant din Iaşi, acolo unde , cândva, de demult, Mica Unire începea să se nască- este un distilat de istorie în care se strecoară decizia şi îndoiala, ornând o mândrie care nu se mai hrăneşte decât din gloria timpului scurs.
Melancolia mea este şi o îndoiala retractilă- agresivă pe care o resimt în faţa predicilor entuziaste şi misionare ale preoţilor progresului. Fragilitatea armoniei este, în această Moldovă de cuvinte şi de şoapte de care îmi amintesc, cu mult mai preţioasă decât largile bulevarde pe care le croieşti, trecând peste memoria locului cu viteza de melc însângerat a şenilelor de buldozer. De aceea, poate, Philemon şi Baucis îmi sunt mai aproape decât Faust, căci nici un templu al oţelului şi al tehnicii nu poate egala arhitectura mişcătoare de trandafiri a unei grădini. Moartea însăşi este îmblânzită, în acest creuzet al melancoliei, căci şirul de trepte peste care urcăm este cel peste care s-au aşternut paşii celor care nu mai sunt. Melancolia Moldovei mele deschide poarta care face să strălucească lumina altor zile şi lucirea altor nopţi, ea este un grăunte himeric de pământ în jurul căruia se adună tot ceea a fost şi nu va mai fi niciodată. Sunetul ei te bântuie,în somn, convocat fiind de umbrele care nu au linişte în domeniul de ceaţă al uitării şi revin spre a-ţi aminti că trupul tău de carne este prelungirea trupului lor de fum. Melancolia Moldovei mele este singurătatea în care te învălui, în clipele în care limba celor din jurul tău răsună străină şi guturală. Ea ridică, din nou, corpul caselor, bulevardelor şi copacilor care nu mai sunt şi face să renască dimineţile în care fericirea are granulaţia de cleştar a zahărului din cana îmbătrânită de ceai şi consistenţa dulceţei de cireşi amare.
Melancolia Moldovei mele este sora blândă şi calmă a morţii,un prag pe care îl treci, o iniţiere în ucenicia îndepărtării şi a anilor, o potecă ce se deschide, în grădină, spre a te duce acolo unde colindă marele Meaulnes. Melancolia Moldovei mele este conturul acelui Focşani pe care nu îl voi mai contempla niciodată, aşa cum se îndepărtează de mine- gara de cleştar a copilăriei este acum un mastodont de ciment împodobit de urină, iar pe peroanele ei nu mai flutură steagurile din castelul bunicilor. Melancolia este resemnare, poate este parte din tristeţea care te ispiteşte, dar este şi cântecul care răsună, de dincolo de marginile morţii, ca un semn că toate care au fost se păstrează în domeniul imponderabil al himerelor.
Despre toate acestea îmi vorbeşte această Moldovă a mea, uitată şi prăfuită asemeni mobilelor din casele părăsite- casele din care oamenii pleacă grăbiţi, spre a lăsa în urmă încărcătura de carii şi de cuvinte a vieţilor lor. Moldova mea este acea privire pe care am întors-o spre casa bunicilor mei, în ziua în care am plecat, spre nu a mai reveni niciodată: deasupra ei se ridica un cer de iulie, în ai cărui nori răzleţi se adunau toţi norii pe care îl urmărisem, cu gândul la Petru Creţia, în anii din urmă, iar din corpul ei golit se înălţa, deja, cântecul pe care aveam să îl regăsesc în fiecare noapte, cu modulaţii ce evocau fibrele cireşului de demult şi striaţiile merilor din curtea mea, din venele ei curgea acel sânge de cărămidă şi de amintire ce intra în pământ, spre a se face una cu fluviul ce curge, necontenit, hrănit de durerea celor care se despart de locul în care au crescut. Un sunet al melancoliei se iscase în acea zi de iulie, acel sunet fugar ca un zmeu de vară, un sunet pe care încerc să îl prind în cuvinte, acum, ca într-un joc al Moldovei şi al amintirii.
Foarte frumos, dar dureros de trist.