Noi suntem Aferim!

Într-o pătrunzătoare analiză a societății românești  așa cum e redată în filmul Aferim! (România exotică, Dilema Veche, nr.578, 12-18 martie 2015) antropologul Vintilă Mihăilescu reușește, prin utilizarea etichetei „exotică” să surprindă exact senzația transmisă spectatorului chiar de la prima secvență de pelicula lui Radu Jude. Deși sunt în Aferim! atâtea ingrediente care ar trebui să  ne pară familiare (în primul rând limba, accentul și expresivitatea ei), impresia de exotic rămâne dominantă, dar e un exotic cu care începi să empatizezi pe măsură ce te lași purtat în timpul și spațiul din film fără prejudecăți și așteptări conformiste. Propunându-ne o altă abordare a trecutului decât cea care a predominat în filmul istoric din anii 70-80,  Aferim! ne arată o altă lume românească, de obicei ocultată de reprezentările fosilizate  din epopeile cinematografice dedicate marilor personalități. Pariul câștigat și provocarea reușită de Radu Jude s-au datorat sincerității dezinhibate cu care a reușit să convingă că  o lume în aparență îndepărtată, străină și sordidă poate să devină a noastră, pitorească și lipsită de tragicul mizerabilist din alte producții românești recente. O asemenea receptare, fericită și firească în același timp, depinde de capacitatea publicului din toate generațiile (mai ales cele formate în comunism)  de a deschide porțile prejudecăților betonate de discursul istoriografic școlar și în special de cel cinematografic național-comunist.

Revoluția culturală declanșată în anii 70, după incursiunea nefastă a cuplului Ceaușescu în China și în Coreea de Nord, a trasat coordonatele în baza cărora literatura și cinematografia urmau să modeleze raportarea românilor la propria istorie. Moștenirea pe care s-a făcut altoirea ideologică comunistă a discursului despre trecut nu trebuie însă uitată. Sărăcia izvoarelor referitoare la evenimente majore din Evul Mediu românesc devine aproape muțenie când e vorba de viață cotidiană și univers mental al omului de rând. Iar tăcerea izvoarelor a adus, în compensație, proliferarea și recurența mitului. În acest sens, începuturile statalității românești în secolul al-XIV-lea rămân și astăzi în bună parte obscure, în cazul formării Țării Românești scenariul istoric fiind reconstituit din surse vagi, cea mai consistentă dintre ele fiind  o sursă secundară rezultat al unei tradiții orale (Letopisețul Cantacuzinesc apărut în secolul al-XVII-lea). A existat deci o tradiție a discursului istoric simplificator și mitologizant care s-a îmbogățit în secolul al-XIX-lea când gloria și exemplaritatea trecutului au devenit pentru istoricii și scriitorii romantici teritoriu al evaziunii din cotidianul anost.

Discursul  istoric  și cinematografic înregimentat în comunism a continuat acest „joc cu trecutul” (Lucian Boia) ducându-l pe cele mai înalte culmi ale manipulării. Pentru cel puțin două generații, reprezentarea istoriei premoderne a fost puternic și de multe ori ireversibil influențată de  survolarea selectivă și ideologizată realizată de filmul istoric. Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș și benzile desenate din revistele pentru copii, care au hrănit imaginarul generației anilor 80 cu scene eroice emoționante, au consolidat pachetul „educațional” livrat consumului marelui public. Privesc cu nostalgie și luciditate la aceste mostre de istorie distorsionată care au marcat copilăria unei generații. Personajele care mă fascinau spre exemplu, în filmul Ștefan cel Mare.Vaslui-1475 (regia Mircea Drăgan, 1975) mi se par astăzi fantoșe lipsite de consistență, proiecții neverosimile ale unor fantasme ideologice precum eterna unitate națională și lupta românilor pentru “neatârnare”, folosite ca mijloc de propagandă și falsă legitimare a „eroului între eroi”. Prin contrast, personajele din Aferim! sunt memorabile -deși sunt  mai degrabă antieroi- prin spontaneitate și vivacitate, prin omeneasca lor  cădere în corporalitate. Se simte în Aferim! -grație unei imagini remarcabile care surprinde lumina într-un mod aparte și  decorurilor veridic alese- parfumul aerului de epocă și al cuvintelor având  o savoare ce tulbură în egală măsură atât auditiv, cât și olfactiv. Dacă scenariile filmelor istorice din anii 70-80 erau tributare concepției aberante a filologiei sovietice conform căreia cuvintele preced și modelează gândirea (teoria lui Marr, acceptată de Stalin), iar personaje istorice din secolele XIV, XV, XVI vorbeau asemeni unor activiști comuniști, vorbele grele, precipitate, dar savuroase, ale personajelor din Aferim! au spontaneitatea libertății naturale a locutorului, fie că e vorba de boierul încornorat, de boieroaica adulteră, de zapciul duplicitar sau de țigănușul care-și face reclamă în târg pentru a fi cumpărat.

Abordarea realistă, fără patos revanșard, a fenomenului robiei în Țările Române e un prilej de a dezgropa unul dintre scheletele din lada cu zestre a virtuților naționale: xenofobia deghizată în disprețul față de “țigani” și  „jidovi” ca un dat organic, rezultat al unei lungi sedimentări a contactelor cu o alteritate percepută ca fiind  una inferioară sau demonică. Nicio urmă de radicalism moralizator și de aici naturalețea și firescul cu care Radu Jude abordează problema robiei spre deosebire de laureatul cu Oscar „12 ani de sclavie” al lui Steve McQueen (2014) cu o temă asemănătoare și personaje omoloage, dar tributar corectitudinii politice dominante în viața culturală americană, artificial și lacrimogen, în buna tradiție a majorității ecranizărilor istorice hollywoodiene.

Aferim! e un film incomod pentru pentru acele reprezentări ale trecutului anchilozate de un bovarism retrospectiv și de exaltarea unor simboluri naționale intangibile. Pe măsură ce filmul va deveni din ce în ce mai cunoscut la noi își va avea suporterii săi entuziaști, dar și inamici ce-l vor acuza de „denigrarea” unor mituri, în cazul de față al bunului român și al spațiului românesc ca spațiu idilic. Ajunge însă doar să privim în jur, la mentalitățile, moravurile și limbajul contemporanilor pentru a înțelege cât de adevărată și de vie e lumea pestriță din Aferim!, o lume aflată „între Orient și Occident” (Neagu Djuvara), „la mijloc de Rău și Bun”, cum inspirat o eticheta, cu o formulă consacrată de Ion Barbu, criticul Adrian G.Romilă (Un eastern balcanic. Aferim, LaPunkt, 22 martie 2015). Iată de ce noi suntem Aferim!