De ce o iubim pe Monica Lovinescu

La 20 aprilie se împlinesc 7 ani de la moartea Monicăi Lovinescu. Nu şi de la uitarea ei.

De ce o iubim pe Monica Lovinescu

•Pentru „lista Monicăi”, adică pentru toate persoanele aflate în primejdie, pe care le-a salvat făcând scut de cuvinte în jurul lor, la Europa liberă. Îi îmbracă în armura vocii ei pe toţi cei în care crede. Se simte părtaşă şi răspunzătoare pentru fiecare om ameninţat. A ocrotit, a vegheat, a salvat vieţi, şi prea puţini par să-şi mai amintească de asta.

•O iubim pentru tripticul din templul vieţii ei: esteticul, eticul, estul.

•Pentru vocea ei cu dicţie perfectă şi cu o răguşeală iremediabil boemă.

•Pentru că a ştiut că a vorbi la un microfon nu e un premiu, nici o sursă de putere, ci o teribilă responsabilitate.

•Pentru că a fost un om fără ascunzişuri, frumos şi curat. Fusese răsfăţată în copilărie, crescută în şi întru bine. Dar şi-a trăit viaţa ca şi cum ar fi fost anume antrenată pentru înfruntarea răului.

•O admirăm pentru vitejia lucidităţii şi a adevărului. Şi pentru exclamaţia lui Cioran: „Ce que c’est la lucidité héréditaire!”, „Ce înseamnă să moşteneşti luciditatea!”

•Şi mai ales pentru că, sacrificându-şi literatura proprie, a făcut totuşi tocmai din cuvânt o armă de apărare redutabilă, cum numai cei mai mari scriitori o pot face.

•Pentru că, în afară de întâlnirea cu Virgil Ierunca, sensul existenţei ei a fost, cum singură spune, „confruntarea cu un sistem totalitar, […] încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele utopiei”.

•Pentru că textele ei citite la microfon se situează „între ţipătul de alarmă şi semnul exclamării”. Şi pentru că, între altele, a fost un excelent critic literar, chiar dacă trebuia să facă şi cronici tactice, conştient tactice.

•Pentru momentele de fericire şi care consideră că au răsplătit-o, pe ea şi pe Virgil Ierunca, pentru tot ce au făcut: la întorcerea în ţară, după 1990, la Otopeni, funcţionara care verifica paşaportul, „o fetişcană”, izbucneşte în lacrimi când citeşte numele, apoi iese din ghişeu şi îi îmbrăţişează.

•Pentru că ştie că generaţia ei „străluceşte de toate nefericirile istoriei”, dar nu se plânge de asta.

•Pentru că în însemnările ei zilnice ei aproape că nu există eu, ci numai ceilalţi, şi fiindcă personajul principal al jurnalului ei este România, „ţara din gând”.

•Pentru că a rămas fidelă mititeilor şi salatei de vinete şi pentru că îi e dor de marea de la Mangalia pe care nici o altă mare din lume n-o poate înlocui.

•Pentru formula sub care Monica şi Virgil Ierunca au fost puşi de Imre Tóth: „Doi oameni restabilind « binele » împotriva unui întreg stat”.

•Pentru portretul plin de tandreţe, admiraţie, dragoste şi umor pe care i-l face Gabriel Liiceanu în Declaraţie de iubire, pentru acea legătură care „nu se dezminte indiferent ce s-ar întâmpla”.

•O admirăm şi pentru ce n-a fost să fie, dar ar fi fost dacă istoria ar fi mers altfel: o regizoare îndrăzneaţă, dublată de o romancieră, una dintre scriitoarele noastre care contează.

•Pentru primul roman esopic şi de utopie negră din literatura română modernă, Cuvântul din cuvinte.

•Pentru că, deşi la Paris, „ai impresia că Monica a citit toate cărţile şi revistele din România şi că n-a uitat nimic” (Eliade, în anul orwellian 1984).

•Pentru că i s-a dezvoltat, în timp, un al şaselea simţ, al istoriei.

•Pentru că nu se ia după alţii, pentru că e gata să recunoască, atunci când greşeşte în judecarea unor oameni: „Timpul m-a corectat cu severitate”.

•O iubim şi ne mirăm că un fir de om, o femeie micuţă, a avut o rezistenţă de marmură. Şi este exemplar felul demn şi discret în care şi-a ascuns viaţa personală, cu toate durerile şi poverile ei, între care cel mai apăsător e faptul de a nu fi fost lângă mama sa în ultimii ani ai vieţii.

• Pentru că oamenii îi sunt dragi imediat şi pentru că, lipsită fiind de prezenţa lor, se îmbolnăveşte de „telefonită” (de altfel, e din generaţia interbelică născută cu telefonul în mână).

•Încă o dată o admirăm că a sacrificat carieră, somn, viaţă personală de dragul unor oameni concreţi, iar nu de dragul unor principii abstracte sau a avantajelor de orice soi. Şi-a pus, concret, viaţa în pericol: în 1977, în ajunul zilei ei de naştere, a fost atacată şi lovită în faţa casei din Paris de bătăuşi ai Securităţii.

•Pentru că a făcut parte dintre păguboşii istoriei, dintre exilaţii ei, prizonieră de bunăvoie între două lumi, cu microfonul în vest şi cu puterea vocii în est.

•Pentru că ştie că nu poţi crede un lucru şi scrie contrariul său. „Sau poţi, dar atunci se răzbună cerneala: nu se mai fixează pe hârtie”.

•Pentru încrederea ei: „Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut sens”.

•Pentru că din viaţa ei eroică ar putea şi ar trebui să se facă un film care să ia Marele Premiu la Cannes sau la Berlin. (Aceasta e o invitaţie. Stau la dispoziţia doritorilor pentru detalii).

17main_lovinescu_zf_foto

Notă. Aceast bilanţ este realizat din materia primă oferită de tot ce am scris până acum despre Monica Lovinescu. A fost citit în premieră joi, 26 martie, la întâlnirea „Înapoi la argument” moderată de Horia-Roman Patapievici, având-o ca invitată şi pe Cristina Cioabă, editoarea a două cărţi ale Monicăi Lovinescu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *