“Fortitude”- întinderea de gheaţă a morţii

Fortitude, oraşul ce dă numele acestui serial hipnotic, este o insulă în marginea Marelui Nord. Existenţa sa se desfăşoară sub semnul, geamăn, al apei şi al gheţii. Urşii polari bântuie pe întinderile pustii, iar omenirea care a sosit în această sălbăticie învaţă să trăiască în proximitatea unei naturi ce nu poate fi domesticită. Înainte de a fi cadrul misterelor care se adună şi se ramifică, Fortitude este imaginea acestei încremeniri peste care alunecă vântul Arcticii- o ţară a morţii şi a crepusculului, un teritoriu pe care omul îl cucereşte, doar spre a-l abandona mai târziu, împins spre margini de această presiune a solitudinii majestuoase.

Fortitude este istoria, filmată lent şi meticulos, a intrării răului într-o comunitate ce aspiră la calmul aseptic al utopiei. Fortitude seamănă cu acel oraş de munte în care agentul Dale Cooper soseşte în Twin Peaks-ul lui Lynch. Dincolo de epiderma de carte poştală a unui Nord al promisiunilor, se deschide un abis al crimei, ambiguităţii, complicităţilor şi singurătătăţii. Ca şi Twin Peaks, Fortitude, oraşul de la capătul lumii, este bântuit de un duh malefic care se insinuează în vieţile celor care îi devin gazde. Inexplicabilul tenebros al asasinatelor este partea de umbră pe care acest rău ubicuu o întinde deasupra provinciei în care un Guvernator visează să ridice un magnific palat de gheaţă, ca în poemul lui Coleridge: un palat durat în gheţar, care să dea acestui pământ epuizat de minereuri şansa de a dura, ca o mirabilă destinaţie turistică.

Crimele din Fortitude întrerup această cale a seninătăţii umane. Sângele vărsat scoate la iveală suita de secrete ce reprezintă ţesătura ascunsă a unei comunităţi izolate pe insula de gheaţă, ca într-o crisalidă. Dragostea din Fortitude nu are nimic luminos. Ea este întunecată, ca şi cum un înger al bizarului ar pluti peste acest tărâm al nemărginirii. Şeriful este atras, irepresibil, de femeia ce ascunde taina unei crime pentru care a fost condamnată în Spania- sosită în purgatoriul din Fortitude, ea nu se poate elibera de povara maladivă a unei priviri ce o urmăreşte, obsedată. Ca şi în poveştile fals poliţiste ale lui Dürrenmatt, poliţistul care soseşte în Fortitude, ( un Stanley Tucci care îşi atinge un punct înalt al artei sale) nu poate ajunge la capătul acelui adevăr care i se refuză. Misterul asasinării unui geolog britanic îl conduce pe inspectorul Morton spre întinderea de gheaţă care îi va servi ca mormânt fotografului alcoolic, obsedat de cancerul înaintând, implacabil, în corpul său. Un Michael Gambon monumental întruchipează acest paradox al morţii ce se petrece în decorul selenar al gheţii.

Fortitude este, în cele din urmă, o fabulă despre puterea răului de a supravieţui şi de a se metamorfoza,în marginea unei umanităţi ce se apără de proprii demoni cu sofisticarea ştiinţei. Paraziţii ce ies din corpul mamutului excavat de cei doi mineri este semnul acestei energii telurice ce aşteaptă, ca în nopţile arabe, eliberarea ei. Comoara care se întinde sub gheaţă din insulă îi atrage,cu lucirea ei, pe toţi cei care speră să evadeze din această strânsoare a izolării. Misterul se îngemănează cu crima. Fantasticul trăieşte în acest domeniu ambiguu al verosimilităţii ştiinţifice. În corpul celor infectaţi, răul se instalează, vorace şi rabdător. Timpul este de partea lui. Nimic nu pare să poată opri înaintarea lui. Blestemul din Fortitude este implacabil şi străvechi, ca într-o poveste nordică. Trezirea acestui monstru fără chip este începutul sfârşitului pentru cetatea de gheaţă.