Balul lui Satan prezintă, la Bulgakov, o variantă de cerc infernal, iar Margareta este vizitatoarea lui, prima eroină modernă care coboară în infern (un apartament de bloc moscovit), precum altădată Vergilius sau Dante. Când Margareta e întrebată de Woland ce răsplată doreşte pentru că i-a stat alături fără să se plângă de oboseală, la „marele bal”, unde se perindă „numai celebrităţi mondiale” (şi e interesant de văzut pe cine pune Bulgakov în Infern), ea îşi reprimă primul imbold, dorinţa ei cea mai chinuitoare, de a-şi cere iubitul înapoi. I se pare mai important să salveze o femeie, una care suferă mai crâncen decât ea. Într-adevăr, la petrecere o cunoscuse pe Frida, nefericita care, violată de un patron de cafenea, a născut un băiat şi l-a sufocat, pentru că nu avea cu ce să-l hrănească. Pedeapsa ei era ca în fiecare dimineaţă să i se pună lângă pat, la trezire, batista cu care-şi ucisese copilul. Degeaba o ardea, o sfâşia, o arunca, batista se refăcea intactă, ca orice amintire de care nu poţi să scapi. În eternitatea pedepsei, fapta însăşi se refăcea intactă, povestea se recompunea şi ieşea din nou la lumină ca dintr-o madlenă malefică. Când o întâlneşte prima dată, Margareta o sfătuieşte pe tânăra mamă ucigaşă să se îmbete cu şampanie. Cât despre Woland şi ai lui, o socotesc pe Frida doar o femeie plictisitoare. Regina balului îi remarcă privirile rătăcite, ciudate: ochii sunt cei care văd, zi de zi, batista şi amintirea. Margaretei i se îndeplineşte dorinţa, iar ucigaşa scapă de pedeapsa. Frida este unul dintre personajele vinovate şi torturate în marile cărţi ale omenirii, şi are noroc: după o îndelungă ispăşire, iese din infern.
Biblioteca lumii e plină de cărţi cu scene crude. Descrieri amănunţite ale torturii şi ale durerii. Dar cele care mi-au rămas mie în amintire drept cele mai rele sunt trei, dintre care una într-o carte pentru copii, la mare modă azi. Dacă aş fi în locul Margaretei, asemenea personaje aş salva, înainte să-mi spun propria dorinţă. Spre deosebire de Bulgakov, unde pedeapsa are un temei, spre deosebire de cărţile de istorie, unde tortura şi torţionarii ţin de mecanismele unui sistem impersonal, spre deosebire de cărţile sfinte, unde tortura şi omorârea înseamnă sacrificiu şi salvare, cruzimea descrisă în cele trei cărţi mi s-a părut maximă şi de nesuportat pentru că e absolut gratuită. Torţionarii sunt de neînţeles, aici, pentru că ei nu au meseria asta, o fac benevol şi uneori cu voioşie, adică inconştient. Ca să „se răcorească”, să se defuleze, într-un caz, ca să se distreze, în alte două. Fără să le-o ceară nimeni: nici sistemul, nici istoria, nici şeful, nici foamea sau vreo altă nevoie. Nici măcar din răutate. În plus, în toate cele trei scene pe care le voi aminti, victimele sunt neputincioase, sunt copii sau au neştiinţa de a se apăra a copiilor. Nu numai că n-au nici o vină, spre deosebire de Frida, dar, culmea, sunt şi oameni apropiaţi, nefericiţi, dintre cei pe care raţiunea, dreptatea şi toate legile firii ar cere să-i aperi, să-i ajuţi, nu să-i loveşti.
Cea dintâi scenă se află în Oameni din Dublin de Joyce (Editura Humanitas Fiction, 2012, traducere de Radu Paraschivescu). Este finalul povestirii Dubluri (Counterparts). Un om oarecare din Dublin, Farrington, mărunt funcţionar, copist ca Bartleby al lui Melville, este terorizat la serviciu şi-şi urăşte munca. E alcoolic, e sărac şi se simte, cu siguranţă, ameninţat şi vinovat. Într-una dintre cele mai rele zile, în care trăieşte în duşmănie faţă de el însuşi, în care fuge de la serviciu, deşi tocmai fusese chemat la ordine de şeful nesuferit, în care-şi cheltuieşte toţi banii la cârciumă, în care va fi fost copleşit, probabil, de spaima urmărilor, bărbatul se întoarce noaptea acasă. Nevasta lui lipseşte, iar în bucătărie focul e aproape stins. La răcnetele lui un băieţel – avea cinci copii – coboară scările în goană şi-l întâmpină, aprinde lumina, ia în piept primejdia. Când bărbatul mânios bate cu pumnul în masă şi urlă: „Ce am de mâncare?”, băieţelul spune: „O să… o să-ţi gătesc eu, tati”. Tatăl mânios găseşte primul pretext de furie („La focul ăla? L-ai lăsat să se stingă!”) şi promite: „Ei, las’ că-ţi bag eu minţile-n cap”. Apucă bastonul care se afla după uşă, îşi suflecă mânecile şi se repede la fiul său. Iată urmarea:
„Băieţelul strigă « O, tati! » şi alergă scâncind în jurul mesei, dar bărbatul porni după el şi-l prinse de haină. Băieţelul privi înfricoşat în jur, dar, văzând că nu există cale de scăpare, căzu în genunchi.
—Ia să te-aud, mai laşi focul să se stingă? zise bărbatul, lovindu-l vârtos cu băţul!”
În final, rugăminţile zadarnice ale copilului îngenuncheat, „O, tati! Nu mă bate, tati!” păstrează, sfâşâietoare, tandreţea apelativului inocenţei.
Este curios că, înainte de a reciti povestirea Dubluri, în amintirea mea exista un element de cruzime în plus: ţineam minte că băieţelul e şchiop şi-l apucă de mână pe tată, încercând să-l mângâie. Cu siguranţă un simbol al neputinţei inocenţilor: împiedicaţi să se apere, gata să mângâie.
A doua scenă e în Zahei orbul de Vasile Voiculescu. De data asta cruzimea e numai psihică şi anume: înşelarea unui orb. Deşi nu e vorba de vreo valoare voit simbolică, secvenţa pe care o evoc devine o parabolă, iar victima este la fel de nevinovată sufleteşte ca băiatul din Joyce. Căci a bate un copil îngenuncheat sau a înşela un orb îngenuncheat este, desigur, acelaşi lucru. Zahei este dus de Alexandru să viziteze ocna, iadul în care se află împreună cu ceilalţi condamnaţi, iar între alte locuri şi „biserica”. El crede că e vorba de altare cu sfinţi şi icoane săpate în sare şi se simte mângâiat. În fond e vorba de un tractir „la care cioplise generaţie după generaţie de ocnaşi, de-a lungul anilor, fiecare cu râvnele şi poftele ei”. Bogatele descrieri depăşesc mecanomorfele delicii din grădina de pe pânzele lui Hieronymus Bosch, sunt mult mai agresive, etalări de femei goale, lucrate din sare, „cu stăruinţă numai asupra anumitor părţi şi organe. Toate mai mari decât mărimea firească, în goliciuni desfrânate, pulpeşe, pântecoase, cu ţâţe năpraznice boldite către privitori…” Numai că Zahei e un privitor orb şi el se crede chiar într-o biserică. Îngenunchează şi se roagă „muţeşte”, îndelung, în faţa celei mai mârşave sculpturi, „o idoliţă de-o goliciune atotcuprinzătoare, cu patru ţâţe trufaşe şi două sexuri invoalte, vampirice, unul în faţă şi altul în dos”. Crede că se află în faţa icoanei Maicii Domnului. Sacrilegiul neştiut, nevinovăţia ereticului şi nedreptatea care i se face îl cutremură până şi pe ocnaşul-călăuză, care, sufocat el însuşi, îl smulge pe Zahei de acolo. Victima avea nevoie de consolare, de cer, ocnaşii, tovarăşii lui de suferinţă, îşi bat joc de el.
În fine, a treia scenă care mi se pare de o cruzime asemănătoare se află, cum spuneam, într-un bestseller pentru copii „nr. 1 în New York Times List”, şi la mare modă azi. Desigur, cartea nu se compară, valoric, cu celelalte două, iar scena la care mă refer este neînsemnată din punct de vedere literar, dar cruzimea ei, dacă ar fi scrisă de un Joyce sau Voiculescu sau Bulgakov aproape că le întrece pe toate. Se află în Jurnalul unui puşti 2 de Jeff Kinney (trad. de Andra Matzal, Editura Arthur 2010). Cel mai bun prieten al lui Greg fusese Chirag Gupta. Când se revăd, toamna, în clasă, Greg se hotărăşte să se distreze pe socoteala lui. Şi, brusc, fără vreo explicaţie şi fără vreun motiv, se poartă în prezenţa lui Chirag „ca şi cum el n-ar fi fost de faţă”. În clasă, Chirag se aşază, ca odinioară, lângă prietenul lui de care nici un eveniment nu-l separase, dar acesta îl ignoră ca şi cum nu l-ar vedea. Curând toată clasa îl imită pe Greg, purtându-se ca şi cum Chirag n-ar exista. Disperat, Chirag imploră, strigă că se află şi el acolo, că e „o fiinţă umană”. Toţi se poartă însă ca şi cum el n-ar fi acolo, nu-i răspund la întrebări şi vorbesc numai între ei. Nimeni nu-i explică de ce, nimeni nu-i dă o şansă să înţeleagă ce se întâmplă. Greg e chiar mulţumit de „glumiţa” lui şi-o continuă până în pânzele albe.
Există, în literatura mare a lumii un roman, Garabombo invizibilul de Manuel Scorza, care are aproape acelaşi scenariu, doar că îi dă conotaţii sociale. Garabombo stă trei zile cu o cerere, la prefectură, şi pur şi simplu nu-l vede nimeni. Apoi intră şi îşi spune păsul, dar, în continuare, nimeni nu-l vede şi nimeni nu-l aude, de unde zvonul că ar avea o boală: a devenit invizibil. În Jurnalul unui puşti însă, nimic nu capătă alte dimensiuni şi nimic nu are explicaţii. E vorba de un joc prostesc şi atâta tot. De o cruzime de care numai copiii (sau adulţii care seamănă cu copiii, în cel mai rău sens al cuvântului) pot fi în stare. Să faci să dispară de viu, fără motiv sau vină, un om apropiat şi să-ţi continui liniştit viaţa, ignorând suferinţa neajutorată a victimei, ca şi cum n-ai avea nimic de-a face cu asta, acesta e jocul lui Greg.
Biblioteca lumii e plină de scene crude. Ca întotdeauna, singura ei concurentă de temut e viaţa.
