Despre singurătate

Singurãtatea, ca stare dramaticã de neaflare a locului tãu pe lume, de inadecvare la realitatea din jur, atât de aproximativ tradusã prin cuvântul “stingher”, dacã nu duce pânã la urmã la mizantropie sau sinucidere, atunci ea poate stimula orientãri religioase care fie pledeazã pentru retragerea din cotidianul frustrant în contemplarea întregului prin ştergerea de sine, fie induc ideea cã suntem pelerini pe pãmânt şi cã provizoratul nostru aici stã sub semnul încercãrilor trimise de Domnul pentru a ne “deschide ochii” sufletului spre orizontul inefabil.

Kierkegaard explicã acest tip de singurãtate din perspectiva dorului nostru de Dumnezeu, spunând cã durerea nevãzutei rãni deschise, de care ne plângem de la început pânã la moarte, e beneficã, deoarece ea ne pãstreazã legaţi de nemãrginirea divinã. Decalajul, contratimpul, sentimentul acut al nepotrivirii noastre cu ceilalţi, singurãtatea ca formã de exil sunt, în opinia filozofului, suferinţe salutare pe drumul spiritualizãrii. Aşa se explicã motivul pentru care cei ce suferã dorul celest sunt adevãraţii oameni sãnãtoşi, iar cei care se simt în largul lor pe lume sunt cei bolnavi, pentru cã sunt închişi, opaci şi surzi la chemarea Înaltului. Bãnuiesc cã prietenul meu, filozoful, are în minte şi cuvintele lui Isus:

“Nu socotiţi cã am venit sã aduc pace pe pãmânt; n-am venit sã aduc pace ci sabie; cãci am venit sã despart pe fiu de tatãl sãu, pe fiicã de mama sa, pe norã de soacra sa … Cel ce iubeşte pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmeazã Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va gãsi” (Matei, capitolul 10)

Din aceastã perspectivã, “boala cea bunã”, de care vorbeşte Kierkegaard, este provocatã de sabia lui Isus. Ea ne sfâşie fiinţa, fãcând-o sã nu se poatã aşeza de-a binelea în lume, deoarece rãmâne deschisã chemãrii dumnezeieşti. Cei care nu simt tãişul sabiei, sunt infirmi sufleteşte cãci ei nu vãd decât imediatul şi nu pun preţ decât pe concreteţea materialã a tot ceea îi înconjoarã. De aceea ei vor fi cei mai loviţi de timpul care le ia treptat tot ce posedã în efemer. Ochii lor vor da la urmã de neantul disperãrii, fiindcã nu vor putea întrezãri orizontul divin.

*

Sosirea pe lume ca şi ieşirea Mântuitorului din strâmtul existenţei sale pãmânteşti se petrec sub semnul teribilului. Maica Domnului bate în zadar la porţi, cãutând o gãzduire omeneascã, un adãpost în care sã nascã. Nu e primitã de nimeni nicãieri, iar apoi, la puţinã vreme dupã venirea pruncului, Iosif primeşte pe calea visului sfat de la înger sã plece cu ai sãi în Egipt, pentru a-şi scãpa Fiul de masacrul pus la cale de Irod. Alegerea ucenicilor se face sub semnul irevocabilului: “Urmeazã-mi mie!”, ceea ce înseamnã pentru fiecare dintre cei doisprezece pãrãsirea familiilor şi intrarea pe un drum care îi va duce la pierzanie. Sfaturile lui Isus sunt devastatoare: “Iubeşte-ţi duşmanul”, “nu opri nimic pentru tine, împarte-ţi averea sãracilor”, “nu am venit sã aduc pacea ci sabia”, “dacã cineva îţi trage o palmã, întoarce şi celãlalt obraz”, “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Dintre toate, prima şi ultima dintre chemãri par de domeniul imposibilului.

Kierkegaard numeşte învãţãturile lui Isus un “scandal al raţiunii”. Într-adevãr, ceea ce spune şi ceea ce înfãptuieşte El prin pilde şi minuni sunt de domeniul imaginaţiei care slujeşte cel mai tare noua credinţã, propovãduitã. În virtutea acesteia, Isus atacã discursul fariseic, îi alungã cu biciul din templu pe negustori, vinecã infirmitãţile, vorbeşte furtunii, linişteşte marea, învie morţii, înmulţeşte vinul şi bucatele, ia apãrarea fiinţelor de la periferia lumii.

Imaginea Pãstorului cel bun e doar una dintre faţelele personalitãţii profund neliniştitoare a Fiului, care e puntea între pãmânt şi cer, între Totul şi neant. Când cineva, din mulţimea venitã sã-L asculte, îi dã de veste cã Maria şi fraţii Sãi “stau afarã, cãutând sã-Ţi vorbeascã”, Isus vine cu un rãspuns cumplit pentru ei: “Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna cãtre ucenicii Sãi”, adaugã: “Iatã pe mama Mea şi fraţii Mei. Cã oricine va face voia Tatãlui Meu Celui din Ceruri, acela îmi este frate şi sorã şi mama” (Matei, cap. 12, 47-50). Abia la urmã, când e pe cruce, când îi vede “pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alãturi” şi spune “mamei Sale: Femeie, iatã fiul tãu”, iar ucenicului “Iatã mama ta” (Ioan, cap. 19, 26-27), ni se aratã sensul deopotrivã de tulburãtor al replicii devastatoare de dinainte.

Ultimile Lui sfaturi şi profeţii aruncã asupra viitorului celor doisprezece o viziune abisal-sumbrã: “Dacã M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vã vor prigoni” (Ioan, cap. 15, 20), “Vã vor scoate din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vã va ucide sã creadã cã aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face pentru cã n-au cunoscut nici pe Tatãl, nici pe Mine” (Ioan, cap. 16, 2-3), “Dacã aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al sãu; dar pentru cã nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vã urãşte” (Ioan, cap. 15, 19).

Naufragiul cristic îmi apare a se desfãşura în trei timpi: timpul speranţei, cuprinzând faza învãţãturilor şi minunilor; timpul deznãdejdei şi al însingurãrii supreme prin trãdarea, prinderea şi rãstignirea Mântuitorului; timpul iluminãrii sensului jertfei. Fiecare etapã conţine premisa unei catastrofe: mai întâi viziunea lui Isus, prin radicala ei noutate, condamnã la dispariţie comfortul mental şi material al arhiereilor şi al fariseilor. Simţindu-se profund primejduiţi, acuzaţii se transformã în acuzatori, cãutând sã suprime prezenţa lui Isus din lume; triumful lor provizoriu e urmat de cataclismul Învierii care sparge orizontul morţii şi al pãrãsirii, aducându-i pe disperaţi la limanul iubirii divine.

Trei timpi descopãr şi în mesajul lui Isus pe cruce: un timp al naufragiului, când credinţa, pe care a propovãduit-o în numele Tatãlui, pare sã se scufunde sub greutatea omeneascã a suferinţei: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?” (Matei, cap. 27, 46; Marcu, cap. 15, 34); un timp al împlinirii fãgãduinţei pentru care s-a înrupat: “Sãvârşitu-s-a” (Ioan, cap. 19, 30); un timp al întoarcerii Fiului la Tatãl Sãu: “Pãrinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca, 23, 46).

Însã înainte de a muri, Isus se gândeşte, încã o datã, la cei rãmaşi în apropiere. O lasã pe mama Sa în grija ucenicului iubit (Ioan, cap. 19, 25-27). Tâlharului rãstignit alãturi, care îl roagã sã-l pomeneascã în împãrãţia Sa, îi rãspunde: “Adevãrat grãiesc ţie, astãzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, cap. 23, 43). Cuvintele acestea prefigureazã ieşirea din naufragiu prin întrezãrirea unui ţãrm salvator.

“Treimea cea de o fiinţã” îmi revelã calea prin care Fiul, ca mesager al Tatãlui inaccesibil muritorilor, se coboarã în lume, îmblânzeşte inefabilul, prin pilde şi miracole, iar pe urmã, dupã asumarea pe cruce a pãcatelor noastre din toate vremurile, se întoarce în nevãzut, devenind unul cu Pãrintele Sãu. Dacã nu ar reveni prin Înviere, la noi, am fi pierduţi, dar El rãmâne cu noi pânã la capãt în duhul sfânt.

Naufragiul Lui ca om şi triumful Lui ca Dumnezeu se rãsfrâng lãuntric asupra noastrã, amintindu-ne, în miezul celor mai crunte încercãri, cã nu suntem pãrãsiţi şi cã dezastrul poate deschide drumul spre miracol. Pãrintele Rafail, fiul lui Constantin Noica, explica într-o predicã a lui cã “un om cu frica lui Dumnezeu” nu este acela care ascultã poruncile şi trãieşte în curãţenie de spaimã cã va fi pedepsit de Cel de Sus, ci acela care se teme sã nu-L piardã vreodatã din inima sa.

Un comentariu

  1. Ultima fraza mi-a mers la suflet si o sa retin explicatia pentru a o servi drept exemplu celor care interpreteaza gresit sintagma “un om cu frica lui Dumnezeu”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *