Nabokov- dublul şi crima

Ivit din aceeaşi matrice fecundă a emigraţiei berlineze, “ Disperare” este un exerciţiu memorabil care ilustrează capacitatea lui Nabokov de a jongla cu registrele retorice şi cu vârstele literaturii moderne. În definitiv, ceea ce scandalul “ Lolitei” a împus, universal, este acest geniu demonic al limbii şi al memoriei. De pe un alt versant, Nabokov evocă experienţa borgesiană. Nimic nu poate exista dacă nu a fost scris/ imaginat/ jucat anterior. Pastişa, parodia, intertexualitatea sunt semnele definitorii ale acestei sensibilităţi.

“ Disperare” este istoria unei minţi care transcrie, sincopat şi metodic, cronica propriei căderi în nebunie. Hermann Karlovici, exilatul rus cu rădăcini baltice, este doar unul dintre acele personaje nabokoviene bântuite de logoree infernală şi de obsesia dublului. Existenţa de comerciant ( aparent prosper) este intreruptă de scurtcircuitul destinului. De pe o colină din Praga apare cel care i se înfătişează drept dublu. Vagabondul Felix este întruchiparea unei identităţi teribile tocmai din unghiul interşanjabilităţii perfecte. Iată ipoteza pe care se întemeiază întreg eşafodajul narativ minat de suspiciune al lui Nabokov- crima perfectă a lui Hermann Karlovici va fi facilitată de descoperirea dublului său, Felix. Ce poate fi mai seducător geometric edcât eliminarea celui care este “ tu” şi înlocuirea acelui “ el” cu tine însuţi? Mobilul material, încasarea primei de asigurare , este un pretext. Ceea ce Hermann caută, în labirintul spiritului său, este perfecţiunea gestului, rotunjimea unui act care să fie triumful inteligenţei şi al voinţei sale.

Distanţa ironică pe care Nabokov o ia în raport de tradiţie este cheia de acces în acest univers al oglinzilor deformante. “ Disperare” este un teritoriu saturat de aluzii culturale. Sofisticat şi dereglat ca un ceas cu carcasa fărămată, Hermann Karlovici dialoghează cu Dostoievski şi cu Conan Doyle. El este un Raskolnikov straniu, premeditându-şi crima fără elanul mistic al primului. Simbolic, referinţele la textele lui Dostoieski modelează naraţiunea lui Nabokov- o naraţiune care îşi caută drumul în matca intertextualităţii. Dialogurile dintre Felix şi Hermann au ceva din aerul sulfuros al subteranelor în care cresc eroii lui Dostoievki. Pe măsură ce întreaga arhitectură a minţii lui Hermann se prăbuşeşte,umbra lui Dostoievski revine spre a-l însoţi. În camera de hotel în care se izolează la final, contemplând eşecul lamentabil al aventurii sale criminale, Hermann meditează, febril, la titlul pe care paginile sale îl vor căpăta. Să fie “ crimă şi poveste / ( crime and pun ) ? să fie “ dublul” ? Două titluri pe care doar Pierre Menard le –ar fi putut asuma ca ale sale. În cele din urmă, “ disperare” va fi “ disperare”.

Ca şi în “Demonul meschin” al lui Sologub, naraţiunea este inseparabilă de acest morb proteic al demenţei. Vocea lui Hermann este o voce a mistificării fantasmatice- introducerea faptelor de către naratorul necredibil acordă ficţiunii conturul tremurat şi diform al unei oglinzi de bâlci. Nimic nu este ceea ce pare în spaţiul decupat de Hermann Karlovici. Soţia sa, placidă şi imbecilă, nu este soţia iubitoare din proiecţiile sale, ci probabil amanta unui văr ratat ca pictor, dar posesor al unei sexualităţi primitive dar vorace. Chiar văzul lui Hermann este un văz ce adaugă, modifică, mutilează şi mistifică. În această istorie ce subminează logica sacră a “ misticismului” rus, ipoteza crimei este o ipoteză a nebuniei. Felix nu poate fi dublul lui Hermann, de vreme ce nici o asemănare fizică evidentă nu poate fi identificată de poliţie. Asemeni lui Albinus, orb în castelul minţii sale, Hermann este posedat de nălucile pe care “ disperare- textul le cuprinde în pântecele sale. Relaţia cu memoria este o relaţie palpitândă şi organică. Recitindu-şi paginile, pe marginea abisului, Hermann revede timpul trecut ridicându-se fotografic din cronica sa.

Explozia lui Nabokov este şi o explozie a finalurilor. Cântecul ultim al lui Hermann Karlovici este cântecul unui nebun ce adoră travestiurile. Monologul imaginat de Hermann este unul în care ficţiunea cinematografică se instalează, lunatec. Fabricantul de ciocolată îşi joacă partitura, machiat în culorile bizare şi tari ale arlechinului. „Crima şi pedeapsă” devine crimă, joc şi poveste.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *