În secolul XX, instrumentele de tortură continuă să fie rudimentare, chiar dacă li se adaugă, în acelaşi timp, şi o tehnică sofisticată (în majoritatea cazurilor, instrumentele performante au fost fabricate în Statele Unite şi Marea Britanie). În America Latină, în a doua jumătate a secolului, acolo unde funcţionau instructori nord-americani, dacă instrumentele de tortură erau excesiv primitive sau perimate, statele respective primeau aparatură modernă prin ambasadele Statelor Unite. Tortura electrică a devenit „esperanto-ul celor mai violente state” (Forrest, p. 139), aceasta fiind trăsătura distinctivă, la nivel punitiv, a secolului XX. Avantajul electricităţii, după cum au recunoscut tocmai supliciatorii, era acela că, spre deosebire de torţionarul în carne şi oase, maşina de produs şocuri electrice nu obosea! Şocurile electrice sunt aplicate în locurile cele mai intime (organe genitale, sâni, buze, lobii urechilor), de aici atingerea violentă (şi fizic, şi psihic) pe care o suferă victima.
Tortura electrică a ajuns, de la începutul până la sfârşitul secolului XX, la tehnici variate: electrozi (fixaţi în măsele sau în diverse orificii), maşina de şocuri propriu-zisă, bastoane electrice (care se introduc în gură sau anus), scuturi şi cătuşe electrificate, cabluri electrice. Una dintre cele mai perverse combinaţii (poreclită „Apollo”), folosită în Iran, era aceea a producerii de şocuri electrice, în timp ce o cască de oţel acoperea capul victimei, astfel încât să amplifice ţipetele acesteia (Forrest, p. 139). Tot în Iran, scaunul electric pe care era aşezată victima purta aceeaşi poreclă „Apollo”, ca o aluzie supliciatoare şi parodică în acelaşi timp la capsula spaţială americană (precum în cazul anterior). Uneori, maşina de produs şocuri electrice era personificată de torţionari printr-o onomastică feminizantă: Susana sau „mica Lulú” i se spunea în Argentina.
Ruxandra Cesereanu, Panopticum.eseu despre tortură în secolul XX
Polirom, Iaşi, 2014
În Brazilia, maşina respectivă era numită „pipărata”, „manivela” şi „pianina”, fiind prevăzută, uneori, cu microfoane care amplificau ţipetele victimei. Tot în America Latină, o altă poreclă uzuală a scaunului electric era „scaunul dragonului”. Aşa-numitul „scaun german” era prevăzut cu bisturie şi cuţite prin care trupul victimei era silit să treacă atunci când scaunul se rotea. Onomastica instrumentelor de tortură demonstrează „umanizarea” ritualică a obiectelor neînsufleţite, ca şi cum acestea ar fi rude ale torţionarului ori prieteni ai acestuia: este şi cazul unui bici folosit în Paraguay şi botezat „Sergentul”.
