Repere pe un posibil drum spre poetici digitale și translaționale

Într-un articol de acum câțiva ani, în care propuneam o busolă (4 direcții principale) de reorientare a versului nostru (textul, apărut în Cuvântul, este încă disponibil aici), vorbeam de mișcările Flarf din occident, poezia construită cu ajutorul motoarelor de căutare; între timp mă bucur să văd că avem poeți ca Andrei Dosa care fac (și) asta, la el în particular existând o originală fuziune de lirism post-romantic/modernist cu jocuri dadaiste și cu „cinice” reciclări de clișee (care „sună” de multe ori [bine] a rezultate google).

Poezia noastră, însă, nu mai poate ignora evoluțiile din domeniul poeziei digitale (spun asta ca o prelungire a temei de mai sus). Fenomenul are o amploare din ce în ce mai mare în vest, și în lume în general, și este acompaniat de foarte interesante polemici teoretice și axiologice, ca și de o tot mai amplă și mai diversă plajă de practici. Să ignorăm asta înseamnă să ne blocăm singuri cu o sută de ani în întârziere și să pierdem pasionantele dezvoltări și sugestii oferite azi de figuri cum ar fi C.T. Funkhouser, Loss Pequeño Glazier și alții, de portaluri ca Buffalo Poetry Center etc. La noi a scris foarte avizat despre fenomen Felix Nicolau, însă câți poeți știu și vor să caute peste tot, inclusiv în texte teoretice, „inspirația”?

Și totuși, nu avem practică deloc în direcția asta? Ba da, nu avem atenția pentru așa ceva (pentru că avem și critici care dorm duși). Nu e cazul să vorbesc aici de propriile dezvoltări matematic-digitale ale poemului graf (graph poem) MARGENTO (sunt disponibile oricum, în diverse locuri, articole de-ale mele despre poetica implicată), ci despre alte încercări aș zice încurajatoare în domeniu. Legat de asta, însă, voi spune acum doar că, posibil independent de poetica margento, și atunci cu atât mai relevant în multiversul în care trăim, există niște asamblări foarte reușite ce pot fi citite ca poeme graf la poeți atât de diferiți ca experimentalul cu experiență împărtășită Răzvan Țupa și tânărul tigru connaisseur, subtil, Yigru Zeltil (printre alte lucruri mereu de urmărit pe care le fac amândoi).

Marius Surleac face o îmbietoare și foarte promițătoare poezie electronică împreună cu alți poeți experimentaliști (majoritatea, dacă nu toți, anglofoni), pe lângă propriile ingenioase poeme video, și știu că va publica și texte teoretice privind generarea acestora și a software-urilor folosite. Poezia lui „de autor”, publicată, implică ea însăși (și) elemente de fizică și (bio)informatică, lucru ce o face deocamdată greu de perceput pentru recenzenții cam alăturea cu drumul, plus că îi mai și derutează, dându-le aparent apă la moară, accentele lui (încă) „(post)expresioniste”.

Un alt fenomen foarte interesant legat de zona digitală, și o posibilă cale preponderentă (tipică?) spațiului românesc (sau cel puțin un posibil motor între altele de reînnoire a poeziei noastre) este folosirea strategiilor, tehnicilor și uneori chiar a formei/„convențiilor” poeziei digitale în poezia „tradițională” și în medii sau formate tradiționale. Un text legat de asta a apărut nu demult în Poesis Internațional no. 11, la solicitarea poetului Claudiu Komartin, mereu interesat de tot ceea ce poate spune ceva.

Spuneam acolo, la un moment dat, că Iulia Militaru face în dramadoll, alături de colegele Anca Bucur și Florentina Budar (într-o carte ale cărei forță, complexitate și spirit inovator încă nu și-au găsit recepția cuvenită), un performance multimedia unplugged și un jam session pe hârtie tipărită, unde modul în care poemele și desenele dialoghează și/sau sunt generate colaborativ – mod pe care l-am numit metadigital – implică mecanisme și o mentalitate tipice poeziei electronice aplicate la o poetică a comunalității.

Tot acolo scriam că în Cârtița de mansardă (ca și dramadoll, Casa de Editură Max Blecher, 2012) a Teodorei Coman am descoperit o poetică performativă ce revalorizează tradiții și forme poetice „clasice” în cadrul unui poem-proces care fuzionează o referențialitate de tip litware (à la A.L.A.M.O., deci post-Oulipo) cu o (de fapt, pseudo) nonintenționalitate, în sensul impus de John Cage, și având deci ca rezultat o poezie para-digitală și para-litware.

Sună păsărește ce zic? – nu dacă mergem cu puțintică răbdare la paragrafele respective, și oricum nu în comparație cu recenziile în care se vorbește de autenticul frust, de biografismul convertit și de visceralul crud, de experiența (minimalistă, dar, biensur) la limită!, și alte minunății dintr-astea îndesate pe traheea uneia dintre puținele poezii care chiar au suflu. Suflu adeseori intenționat mecanic, e drept – și aici un predecesor al lui Coman e O. Nimigean cel din Weekend printre mutanți – dar nu mai puțin suflu puternic și vital. Cum la fel de bine, lucrurile pot fi „foarte lirice” și „din viață”, dar și fără suflu și fără viață.

Se întâmplă asta, mi se pare, cu unii dintre cei care îl imită pe Radu Vancu; e ca și cum ai vrea să faci filme (bune, „de artă”) după ce te-ai uitat la un regizor celebru, dar n-ai urmărit decât acțiunea; sau, melodrama (of, așa bună și ea, dacă o cântă Shakespeare). Vancu e profund liric și personalist, cu adevărat, dar reușește asta (și) pentru că are erudiție (nesforăitoare), formalism (subtil) și știința ramelor (vorba lui Frank Zappa, n-a zis-o numai el, dar sună cel mai bine în gura unui rocker, în artă totul e rama), or, asta e mai greu de învățat…

Dacă la Teodora Coman avem un performativ care reciclează forme și structuri literare (printr-o mecanică „digitală”), la tânărul Ionel Ciupureanu avem reciclări ale locurilor comune și structurilor din limbă printr-o descompunere a vocii poetice (îi spun lui Ciupureanu „tânăr” nu în sensul de începător, cum aș putea?, ci în sensul că e mult mai proaspăt, mai curajos, mai inovator decât atâția dintre poeții noștri [mai] tineri). Majoritatea criticilor și recenzenților au sesizat ce poet important e el, bineînțeles, cum postexpresionismul lui dezmembrează și eviscerează totul etc, etc (dar, în definitiv, ceea ce fac poeți foarte diferiți între ei, ca Ionel Ciupureanu sau, la rândul ei, Ruxandra Cesereanu, sau Teodora Coman, nu e tocmai o expiere a expresionismului prin expresionism, asta spre diferență de atâția alții care vor și fac și văd numai [post]expresionism și pace?).

Mai puțin s-a văzut ce ne interesează aici și ceea ce are potențe inovatoare realmente; printr-o poetică înrudită (conștient sau nu) cu LANGUAGE, Ciupureanu explorează și aglutinează structuri și clișee lingvistice pentru a găsi în limbă configurații de putere și pentru a „demistifica” în mod ultim vocea poetică, „sensul”, au(c)toritatea și esențialismul tradițional al sinelui. Dezmembrările sale „postexpresioniste” pun de fapt în pagină descompunerea limbii ca iluzoriu loc sau mediu al ființei și sinelui; de aici până la experimentalism cu alte tehnologii sau media nu e decât un pas, și deși poate sună paradoxal, Ciupureanu e de fapt foarte aproape de așa ceva. Rămâne de văzut ce anume va face, însă e capabil de mari surprize (una care îi stă în realitate foarte la îndemână, este să-și „reinventeze” poetica în variante eliberate de parafernalia „fetid”-fiziologică, iar atunci când o va face, sper că vom fi în stare să citim crunta critică pe care o va aduce, astfel, [și] criticii ce l-a avut ca subiect).

Un spirit înrudit, cu potențialități asemănătoare – din ce am apucat deocamdată să văd – este Vlad Moldovan, cu diferența că accentul acolo pare (și m-aș bucura foarte mult să nu mă înșel) pus pe falsele voci comunitare, pe politicul și (non)identitățile post-industriale, pe colectivisme virtuale, vide sau transnaționale. Avem nevoie ca de aer de asemenea abordări. L-aș mai vedea aici și pe Camil L.A. Camil (Camil Cardaș), care experimentează în cele două volume publicate (la Vinea și Punct) și, mai îndârjit, în manuscrisul în curs de apariție, Panmânia, pulverizări ale limbajului în fărâme și rearanjări conceptualiste cu neașteptate relevanțe culturale și politice.

Există un poet matur care a făcut, însă, pasul de care ziceam că ar fi posibil și chiar probabil la Ciupureanu, deși vine din direcții complet diferite – Romulus Bucur. Formatul pe care l-am ales aici mă obligă să fiu succint, dar Bucur, în simplitatea lui aparentă, ar merita pagini și pagini de comentarii; e, în fond, campionul nostru neîntrecut al complexității prin simplitate (ar fi interesantă aici o paralelă cu un alt „mare diferit”, Acosmei). A fost comparat, în sensul ăsta, cu imagiștii, apoi cu Frank O’Hara – eu aș zice mai degrabă (simplificând) un Wallace Stevens (gustul pentru anumite abstracțiuni și geometrii ale misticii imaginației) filtrat prin O’Hara (cummings, mai zice, la obiect, Ion Bogdan Lefter) și adus până mult mai aproape prin imersii în cultura pop, toate decupate de un laconism de haiku; și – fuzionând totodată cele mai bune surse de experimentalism (american și nu numai), mai ales poezia concretă și vizuală, până la actuale formate computerizate sau de internet.

Bucur a avut dintotdeauna (cel puțin) tendințe concretiste, chiar dacă ele s-au coagulat treptat ca elemente și forme din ce în ce mai importante, până la determinante. Până la viitorul prilej, voi da aici un singur exemplu și apoi voi trece la partea vizuală și computerizată. Cel mai bun poem concretist pe care l-am văzut eu în românește apare în volumul O seamă de personaje secundare, apărut la Tracus Arte în 2011, și e intitulat „probleme ale liricii”. În centrul paginii e un punct roșu, iar versurile se rotesc în jurul acestuia pe circumferințe din ce în ce mai largi și cu mărimea caracterelor din ce în ce mai mare. Cercul cel mai strâmt spune „în centrul lumii e un punct”, următorul „în centrul punctului nimic”, apoi „în centrul nimicului o femeie”, apoi ultimul, „în centrul femeii de asemenea nimic”; sensul de parcurgere al acestor versuri concentrice alternează, trigonometric cu invers-trigonometric, dând o senzație de spirală la parcurgerea cercurilor dinspre cel mai mic spre maxim; mai în josul paginii, vălurind ca o eșarfă desprinsă din ghemul cercurilor, un ultim vers – „acolo încerci tu să intri”.

Interacțiunea dintre titlu și poem, gradația vizuală și cea a sentințelor, tonul și aparența vag asiatică (un alt fir nu roșu, ci subtil, alb, prin poetica lui Bucur), obsesiva (din nou, un obsesiv… calm, senin) erotizare a vieții și lumii din poezia sa, aici cristalizată iconic, toate astea fac din poem emblema unui poet inconfundabil și perfect stăpân pe mijloacele sale.

Odată cu cartea, am primit de la autor și niște manuscrise electronice care vor fi, sper, cât mai curând publicate în volum (unele dintre texte au apărut, de fapt, deja în volumele precedente, dar fără imaginile sau dezvoltările vizuale respective). Aici Bucur folosește imagini de pe internet nu ca fundal, ci ca partenere de dialog cu versurile sale (o femeie frumoasă, de pildă, zâmbește abstract, acoperită de un „cîntecel” cu „î din Y”, unde „Y”-ul se suprapune peste triunghiul ei pubian) sau chiar ecranul calculatorului – un poem, tot „cîntecel” dar de astă dată „(de cibernaut)”, arată ca un „print screen” pe care putem vedea și folderele cu jocuri sau „muzici”, unde anumite cuvinte sunt subliniate și probabil conțin link-uri [„e seară/ e liniște (știu la ce fac aluzie)”] și unde finalul e o fotografie a artistului la tinerețe încadrată de un text ce anunță metamorfoza vieții și operei în… (bineînțeles) hipertext.

Avem în asemenea cazuri lucruri foarte reușite alături de glume, de încercări, de experimente – dar toate astea deschid noi câmpuri sau le lărgesc pe cele existente; vedem, în orice caz, care sunt tinerii ce-și „fac datoria” în sensul ăsta.

Un următor pas ar fi, mai departe, pe lângă dezvoltarea efectivă a poeziei digitale, combinarea acesteia cu poeticile descrise de Marjorie Perloff în Unoriginal Genius. Poetry by Other Means in the New Century, (U of Chicago Press, 2010). Plecând de la texte seminale ca The Waste Land, Cantos („protohipertexte”), sau proiectul Passagenwerk al lui Walter Benjamin despre Parisul secolului 19–prima jumătate a secolului 20, Perloff observă o trecere după LANGUAGE la poetici care renunță nu numai la convenția vocii și eului liric, ba chiar și la cea de inventio, înlocuită acum de conceptul de apropriere, de scriere non-creativă, în care texte preexistente sunt copiate, reciclate, rearanjate, retraduse, recombinate și, foarte frecvent, trecute prin (mereu) noi constrângeri formale.

Poeți cu biografii internaționaliste cum ar fi Caroline Bergvall sau Yoko Tawada sunt propuși acolo pentru poeticile lor translaționale (de la translation, pe care l-aș citi nu numai în sensul de traducere, ci și în cel de translatare) și exofonice, sau conceptualiști ca Leevi Lehto (cunoscut din atâtea alte contexte, între care poate cel mai sonor cu „In the beginning was translation”) și, mai ales, „plagiatorul” Kenneth Goldsmith, într-un contur global tot mai amplu. Dar, avertizează criticul atent, modurile de compoziție de acum nu sunt (deși poate par) mai ușoare decât cele din alte timpuri, sunt doar… altfel.

Poemul ca fuziune, intersecție, sau co-ramificare de poeme, poezia-comunitate, cartea de poezie ca antologie/performance și congres/concert de poeți și poeme, versul ca univers de versuri – așa aș amplifica imperativele de mai sus. Amplificare, însă, înseamnă (și etimologic), facere.

Să ne (re)apucăm, așadar, de (re)facere.