Adolfo Bioy Casares este una dintre legendele care participă la legenda literaturii argentiniene. Asemeni unui personaj borgesian, locul în care fiinţa sa pare născută este universul unui labirint. De colaborarea cu Borges se leagă geneza serii de capodopere ce sunt cărţile scrise în doi, în vreme ce trio-ul alcătuit din Borges, Casares şi Silvana Ocampo imaginează un memorabil florilegiu al prozei fantastice.
Dincolo de apartenenţa la matricea argentiniană a spaţiului sud- american, Casares este un redutabil si fabulos creator de ficţiuni. Textele sale au strălucirea deconcertantă a unui diamant tăiat perfect. Nici o frază nu prisoseşte,nici o imagine nu îngreunează zborul aripii de fluture. Afinitatea cu Cortazar, cel din prozele scurte, vine din cultivarea aceleiaşi ambiguităţi poetice, din valorificarea comună a unui filon de nelinişte cinematografică. Geniul lui Casares se exprimă în laconismul coşmarurilor şi al enigmelor.
“ Invenţia lui Morel” nu este doar centrul canonului său, ci şi turul de forţă al unui scriitor ce adoră să decoreze palatele imaginaţiei sale cu fantome şi oglinzi. În romanul lui Bioy Casares, ca şi în proza lui Borges, tradiţia este materia din care se nutreşte visul şi abisalitatea. În spaţiul “ invenţiei lui Morel” se simt vocile celor care îl precedă, de la Verne şi Wells până la Barbey d’Aurevilly şi Henry James. Un ansamblu polisat cu mână sigură, în centrul căruia se află o inimă poescă care îşi spune taina. Proza lui Bioy Casares are neliniştea vizuală a unei pelicule de Robbe- Grillet sau de Resnais: insula sa evocă suita speculară şi hipnotică din “ Anul trecut la Marienbad”.
Naratorul lui Casares este un eu tulburat şi frământat de confruntarea cu păcatul care îl marchează, asemenea unei litere stacojii. Identitatea sa se concentrează în raportul pe care îl scrie cu febrilitate patologică. Crima din trecutul său îl alungă pe deţinutul evadat pe această insulă de la capătul lumii. Naratorul nu este un Robinson, de vreme ce voinţa sa nu este de ziditor harnic al unei lumi rotunde. Singura vocaţie care îl locuieşte este a supravieţuirii. Iar insula uitată de lume este decorul ideal în care fantasmele sale prind viaţă. Calendarul mareelor îi punctează existenţa, o existenţă din care ajung până la cititor fragmente incongruente şi desperecheate de amintiri.
Pe această insulă, apariţia fiinţelor ce colindă nestingherite pare a fi doar o prelungire a propriei sale minţi febrile. Naratorul din “Invenţia lui Morel” este, înainte de toate, un ochi. Precum personajul din “ Magicianul” lui Fowles, el este spectatorul ce asistă la un spectacolul himeric pe care îl oferă o suită de eroi ce se se desenează pe această pânză a insulei. Voyeurismul său alimentează pasiunea pentru femeia care i se dăruieşte,indiferentă, în toată splendoarea ei. Cu tenul ei mat şi cu enigma care nu se poate citi, Faustina este emblema acestui loc care sfidează raţiunea dereglată a naratorului. Ochiul naratorului explorează această dinamică de apariţii şi de absenţe, în vreme ce auzul său descoperă numele magului care domină insula, Morel.
Figura lui Morel, inventatorul care descinde din stirpea romantică damnată a vizonarilor solitari şi cruzi, se alcătuieşte, treptat, asemenea unui puzzle. Perspectiva pe care o procură ochiul naratorului este necredibilă şi mişcată, ca o cameră de filmat care se cabrează, sincopat.
Fantasticul lui Bioy Casares este o elaborare rafinată, intemeiat fiind pe un protocol al dezvăluirii treptate. Cortina de brocart care ascunde scena se ridică lent, încărcată de greutatea faldurilor sale. Naratorul are revelaţia naturii artificiale şi tenebroase a decorului insular. Confesiunea lui Morel este aceea a savantului ce construieşte, prin reţeaua sa de aparate de captare, un dublu al vieţii, un univers de sunete, arome şi de imagini în care oamenii îşi transferă spiritul lor. Geniul lui Morel, ascuns pe insula izolată de lume, este fondat pe contractul faustic pe care invenţia sa îl intruchipează- oamenii devin duhuri, iar nemurirea le este dată , o dată cu moartea lor. Ceea ce realitatea nu poate sâvârşi, aparatele lui Morel înfăptuiesc. Mareele hrănesc maşinile ce proiectează imaginile ce nu pot îmbătrâni niciodată.
Ştiinţa- ficţiune lui Bioy Casares este animată de forţa motrice a magiei. Naratorul este singur pe acest ostrov croit de vocaţia unui geniu . Din trecut nu a mai rămas decât o colecţie de spectre mişcate de mare şi de lună. Faustina este, la rândul ei, precum cântăreaţa de operă din vernianul “ Castel din carpaţi”, o floare presată în ierbarul lui Morel. Mâinile naratorului nu pot opri mersul Faustinei, căci moartea este stăpână pe acest teriritoriu al nemuririi speculare.
Finalul din “invenţia lui Morel” consacră contopirea naratorului cu această suită de umbre care îl înconjoară. Lasându-se captat de aparatele lui Morel,el îşi abandonează carnea trupului său ( o carne zdrenţuită şi decrepită) în favoarea imortalităţii. Duhul său se alătură celui al Faustinei, la fel cum în montajul unui film senzaţia proximităţii este susţinută de iluzia tehnică. Insula lui Morel este ecranul pe care se proiectează, în eternitatea mareelor, iubirea care nu a fost să fie niciodată.
