Ca mulţi alţi români, am ajuns aproape insensibil – ca să nu spun nesimţit – la informaţiile transmise pe un ton normal. Şi asta indiferent de gravitatea situaţiei despre care se vorbeşte. Ca să mi se capteze atenţia, trebuie să se strige la mine, să fiu zgâlţâit.
Agresiunea fonică şi vizuală a devenit modul firesc de comunicare între indivizi. Simţurile mi s-au tocit, dimpreună cu cele ale unei masive părţi a populaţiei. S-au întâmplat şi s-a vorbit despre atâtea bazaconii, încât nimic nu ne mai scoate din indolenţa care se lăfăie în minţile şi sufletele noastre. Trecem impasibili pe lângă drame, tragedii şi catastrofe, ca nişte roboţi fără senzori, ca nişte mutanţi rătăciţi pe o planetă pustie.
Din acest motiv, sunt complet defazat în privinţa informaţiilor deţinute de cetăţeanul obişnuit. Nu ştiu aproape niciodată ce se petrece în ţară, cine pe cine a trădat, cât de reale sunt primejdiile ce par să ameninţe dinspre Răsărit, cine e cinstit şi cine un nemernic. Mai sunt şi naiv pe deasupra: mi-am imaginat că tarele societăţii româneşti sunt legate exclusiv de nebunia ideologiei comuniste. Credem că, scăpată de Ceauşescu, de activiştii şi securiştii lui, societatea românească se va curăţa de tot ceea ce făcuse ca viaţa sub comunism să fie un infern. Incomensurabilă, sfântă prostie! Libertatea de după 1989 a ridicat la un grad încă mai înalt de ticăloşie maladia care ne transformase în mari mutilaţi social şi psihic.
Culmea prostiei am atins-o mizând ani de zile, şi mizând în continuare, pe generaţia tânără –de scriitori, de intelectuali, de oameni, pur şi simplu. Ce mi-e dat să văd şi să aud de când cei de douăzeci şi cinci – treizeci şi cinci de ani au alcătuit o masă critică în mai toate secţiunile societăţii e dincolo de orice imaginaţie. Cei vechi mai aveau un reziduu de spaimă, dacă nu de bun-simţ: frica de dosare, de rapoarte ale Securităţii, teama de represaliile activiştilor de partid îi împingeau la poziţii mai prudente. Inşii care n-au avut cum, biologic, să intre în contact cu instrumentele de represiune ale comunismului, s-au simţit exoneraţi de orice datorie faţă de valori prăfuite precum decenţa, respectul, onoarea.
În orice instituţie ai intra, abuzul, neruşinarea, lipsa de caracter şi lăcomia au devenit embleme afişate chiar la intrare. Entuziasmul şi generozitatea legate, în mod greşit, de vârsta tânără, au fost înlocuite de cinism, calcul mercantil şi o inimaginabilă agresivitate. Îmi aduc aminte cu cât drag aşteptam întâlnirile cu colegii mei de generaţie, la vremea primilor paşi în literatură. Cu acelaşi drag îi revăd şi astăzi, pe cei mai mulţi dintre ei. Dacă-i ceri unui autor tânăr contemporan numele scriitorilor valoroşi din propria promoţie, vei afla cu perplexitate că persoana întrebată e nu doar cea mai bună, dar şi singura… Gelozia şi ura fac ravagii. Competiţia nu mai e un stimulent, ci un prilej de exterminare. Îmi închipui cum s-ar comporta dac-ar trebui să piloteze maşini de Formula 1: în loc să încerce să atingă viteze superioare, s-ar concentra pe eliminarea de pe pistă a celorlalţi competitori, până la unul…
Acesta e tabloul general. Şi, din păcate, zi după zi i se adaugă tuşe întunecate, exemple care-ţi taie apetitul de a mai crede în valori şi în şansa „celor care vin”. Înafara unui tupeu stupefiant, a unei ostilităţi îndreptate contra tuturor punctelor cardinale, nu descoperi nimic. Ignorând cu trufie orice regulă şi orice lege, majoritatea lor sunt, de pe la douăzeci de ani, nişte egomaniaci deplorabili, mecanisme lipsite de orice sentiment demn de stimă, pe care e mai bine să îi ocoleşti. Ceea ce eu, unul, o fac cu un succes din ce în ce mai mare…
În acest context, în care mă feresc de viaţa literară ca dracul de tămâie, mă mulţumesc cu textele scrise, fără a mai simţi nevoia contactului direct cu persoana din spatele poemului, eseului sau recenziei. În fond, e mai bine aşa pentru toată lumea: eu sunt scutit de deziluzii, iar ei de nişte întâlniri care, înţeleg, le provoacă disconfort şi umilinţă. Să rămânem, aşadar, fiecare pe malul său, de partea convenabilă a Styxului personal.
Dacă notaţiile de mai sus sunt rezultatul amar al observării unor evenimente din zona culturii (îndeosebi a literaturii), există şi tineri despre care merită să scrii. De pildă, cei pe care i-am văzut zilele trecute protestând contra supraaglomerării oraşelor din România. Alternativa e simplă (cel puţin pentru ei): bicicleta sau moartea prin sufocare a aglomerărilor urbane. Sunt întru totul de acord că am ajuns să trăim în inferne urbane dominate de pucioasa ţevilor de eşapament şi de trâmbiţele demonice ale claxoanelor. Mă întreb mereu unde se grăbesc toţi aceşti oameni –pe care, dacă-i cauţi la serviciu, n-ai să-i găseşti niciodată. Ca unul care nu am (şi n-am avut niciodată) carnet de conducere şi merg cu maşina doar când nu am încotro, mă bucur că există oameni a căror responsabilitate e cu atât mai demnă de admirat cu cât în ultimii ani în România pare să se fi instaurat o Sahară etică.
De câţiva ani, de când circulaţia a devenit, datorită automobilelor pe care românul le foloseşte şi când e cazul şi când nu e, un coşmar, sunt pe bicicletă de prin aprilie până în noiembrie. Pe lângă viteza deplasării, bicicleta îţi oferă şi o perspectivă cu totul neobişnuită asupra străzilor pe care le străbaţi. Devenit tu însuşi un centaur (jumătate om, jumătate roţi), iei în stăpânire nu doar spaţiul, ci şi orizontul care-l include…
Că biciclismul are un viitor în lumea de azi, fiind un vehicul al comunicării metafizice între fiinţe raţionale, sper c-o demostrează şi aceste elegii velocipediste ale lui Marcel Tolcea, din volumul Bicicleta Van Gogh. Dacă va exista vreodată o Republică a bicicletelor, textul imnului ar trebui să fie unul din următoarele poeme:
Portretul Doamnei B.
Dulce bicicletă cu ochii albaştri,/ Roţi cu spiţe ai în loc de fiaştri,/ Buza de sus, supărată, e doar un ghidon/ Aşezată deasupră de far-papion,/ Mâna dreaptă şi stângă, ascunse în albe/ Mănuşi mângâie lanţul. De salbe./ Iar pe deget – inel cu piatră subţirică –,/ Roşu crud, sălbatic, ochiul de pisică.Discreţia nu-i deloc vioară ruginită
Nu spun, zise bicicleta domnişoară de la pension,/ Cin’ sfielnic astăzi m-a luat de ghidon/ Şi mi-a trimis buchet de romaniţe/ Să mi-l pun diseară între spiţe,/ Dar, vă rog, la valsurile vieneze,/ Când dansez cu el,/ N-aruncaţi, în sală, pioneze.Din cauza gravitaţiei, căderea Bastiliei
Închide, mamă, fereastra cum ştie doar/ Guvernanta Clermonda./ Afară bicicletele se joacă, pe moarte, / de-a Fronda/ şi din Palatul de la Valetta/ la radio le vorbeşte Domnul Motocicletta./ Culcaţi sub ferestre,/ bicicliştii bi-cauciucaţi/ ascultă fluierând în şoaptă/ înduioşaţi cum tricicletelor,/ ‘nainte de culcare,/ li se povestesc poveşti cu motoare.
preluat de pe Romania Literara
