În ceea ce are mai memorabil şi mai fantasmatic, arta lui Pratt se hrăneşte din materia tradiţiei. Imaginaţia sa postmodernnă bricolează, reinventează, readuce împreună poveşti pe care alţii, înaintea sa, le-au ţesut separat. Din ereditatea sa barocă, ce uneşte lumi şi sensibilităţi, Pratt face să se nască universul lui Corto Maltese- cel care este, asemenea autorului său, un erou al cărui tărâm sunt miturile pe care veacurile le-au fecundat, neîncetat. Marinarul din Gibraltar este proiecţia lui Pratt însuşi. Dar nu în maniera mecanica şi stupidă pe care poate miza o critică apteră. Ci în felul unic şi tulburător pe care îl preferă visătorii jungieni ai inconştientului. Călătoriile lui Corto sunt cele ale lui Pratt,trecând peste graniţe şi pe evuri, alunecând pe culoarele timpului.
Cu două nume din secolul XX Pratt împarte o vocaţie comună a reveriei sofisticate şi a premeditării culturale a poveştilor- Borges şi Eco sunt doi dintre cei care posedă, ca şi Pratt, ingenuitatea erudită ce face din istoriile lor sertare cu mii de sertare ascunse. Postmodernismul celor trei nu este niciodată pedant sau demonstrativ. El duce mai departe o linie a fabulaţiei care urcă până la nopţile arabe şi la gnostici. Toţi trei sunt făpturi udate de acest fluviu al mitului. Iar rădăcinile de apă şi de cuvinte ale acestui fluviu sunt de găsit în materia himerică a mitologiei şi a naraţiunilor apocrife.
De aceea, seria lui Corto este o serie a rescrierilor şi a insertului cultural. Decadent şi crepuscular, Corto se mişcă printre cei pe care istoria documentară îi înregistrează ca atare,fără ca această vecinătate să îi aducă în biografie o scorţoşenie plicticoasă. Tehnica clasică a utilizării detaliului verificabil ca armătură a naraţiunii este întoarsă pe dos. Nu Corto devine mai credibil istoric, ci personajele istorice se contaminează de energia lunară a acestui acrobat al destinului. Cei ce au murit pot reînvia, sub atingerea sa- în călătoria sa argentiniană, Corto face să se retrezească atâtea voci ale trecutului. Obiectele care zac în lagune, inerte, se pot încărca de acest potenţial al visului. Crucişătorul german de pe coasta Africii de Est este punctul de plecare al unei aventuri, iar Corto îi cunoaşte pe oamenii-leopard.
Timbrul lui Pratt, cel din saga lui Corto, este unic prin chiar această chimie postmodernă a încrucişărilor şi colajului. Vârstele literaturii coexistă în ficţiunile sale, după cum coexistă vârstele picturii şi ale prozei grafice. În “ Mû”, capătul de linie al lui Pratt, vibraţiile psihedelice ale culoarelor pictate deschid o cale de comunicare cu un timp mitic ecletic şi baroc. De la mit la banda desenată americană clasică, de la jazz age la precolumbieni şi călugări irlandezi, athanorul lui Pratt înghite tot şi metabolizează, postmodern. Nimic nu este de prisos în această ornamentaţie gnostică.
În religiile afro- caraibiene, ( evocate de Carpentier în “Împărăţia lumii acesteia” ), Pratt a simţit geniul metisajului şi viziunea telurică a unui întreg nou pământ. Bouche Dorée aduce în ciclul lui Corto o culoare mateină a visării şi un aer molatec şi ucigaş al cunoaşterii. Pentru Pratt şi pentru Corto, lumea nouă este acest etaj ascuns al misterului, a cărui cartografiere face din Pratt un exponent al realismului magic. Pratt este, în paginile caraibiene şi sud- americane din Corto, aproape de Guillen, de Carpentier şi de Roa Bastos. Se simte în el o pulsaţie necarteziană, o fascinaţie pentru divinaţie şi pentru ocult. Temperată de un salutar gust al ironiei.
Postmodernismul lui Pratt ar fi de neimaginat fără culorile somptuoase şi undele Veneţiei. Fabula veneţiană a lui Corto este scrisă ca şi cum Gozzi ar fi suprapus peste jocurile cosmice ale lui Chesterton. Ca şi în “ The man who was Thursday”, în fabula veneţiană este decelabilă o dominantă a ironiei şi bizarului. Cosmosul lui Pratt este ca o păpuşă rusească- oricât de adânc ai merge către miez, nu vei da decât de alte poveşti. Corto nu poate muri pentru că fiinţa lui este alcătuită din moleculele eterice ale visului. În fabula din Veneţia, această consistenţă spectrală este vizibilă. În Africa deşertică a lui Shamael, Corto stă în jurul focului, alături de demoni şi de vrăjitori. Moartea este o uşă dincolo de care nu se află decât un alt culoar cu imagini muzicale, ca în regatul subpământean la care visează Levi Colombia.
Oceanul lui Pratt este oceanul lui Conrad şi Stevenson. Africa sa este aceea a lui Rider- Haggard şi a lui Rimbaud. Încercările destinului lui Corto sunt cele ale lui Jack London- ca şi acesta, Corto are în vinele sale un sânge al temerităţii şi al nobleţei rănite. Replicile lui Corto le evocă pe cele ale lui Sam Spade şi ale lui Philip Marlowe- dacă nu ar fi fost marinar, Corto ar fi putut fi un private eye în vecinătatea lui Lauren Bacall. În toate aceste metamorfoze, Pratt postmodernul şi Corto vagabondul îşi păstrează armura lor ludică şi romantică. Imortalitatea lor este una cinematografică.