Soulpepper and William Saroyan=2

Motto : „I do not know what makes a writer, but it probably isn’t happiness” ( W. Saroyan)

 

Am fost aseară la teatru, « live » cu actori în carne şi oase, cu o scenă normală, de lemn, cu decor fără chichiţe artistic – sugestive; scaune, mese, sticle, pahare, pian, « jukebox » şi bine-nţeles uşă batantă, că de fapt, am uitat să spun, suntem într-un bar, bar american de prin’30, un oarecare aer de « saloon » cu « furniture » decrepită aşa cum îi stă bine mediului dubios în care intră şi ies diverşi mai mult sau mai puţin oameni, dar precis reali.

Uitasem complet de Saroyan, William Saroyan, unul dintre scriitorii americani care mi-au fascinat vremea întrebărilor şi a răspunsurilor rămase în aer, armean american, de stânga evident – scrie în epoca măreţiei stângismului (european sau aiurea), epoca aia în care tot intelectualul speră la rezolvarea problemelor lumii via marxism, via revoltă, epoca aceea în care se deviază grandios când spre dreapta când spre stânga şi se eşuează în revoluţii şi războaie cu uşurinţa netotului care visează cai verzi pe pereţi şi nici măcar nu ştie – scriitor, zic, altfel cu o solidă cultură (mai ales clasică) talentat până la obscenitatea cuvântului.

« The time of your life » este una din piesele lui de mare succes- a primit premiul Pulitzer, în 1939 (pe care dealtfel l-a refuzat) – dramă în două acte în care subtilităţile comediei strecurate abil în seriozitatea dramatică a unor existenţe pasager întâlnite, e adevărat – ne trimite pe stradă – barul e o stradă (nu ?) – strada aceea americană pe care se circulă în toate direcţiile fără o ţintă anume chiar şi atunci când  a fabula întretaie poticnirile inerente.

Ceva din abilitatea expresivă a prozei lui scurte (schiţate intervenţii în a înţelege sau poate numai a accepta pur şi simplu de ce viaţa e aşa şi pe dincolo) transpare în piesa aceasta dulce – amară, aşa ca băutura prin care eroii ei întrezăresc a fi, tatonează existenţa şi rezultanta poate fi atingere uşoară în greutatea acceptării.

Barul e un fel zoo la care aderăm de cele mai multe ori cu zâmbetul pe buze, dar ne şi retragem cumva speriaţi de violenţa adevărului : suntem şi nu prea suntem oameni.

Personajele sunt multiple, apariţii ocazionale, schiţe umane fixe, necesare aşa ca scaunele, mesele, paharele : un arab (betiv ?) ancorat  pe « stool », sigur pentru a-şi ţine echilibru, dar şi concentrat filozofic, un tânăr preocupat de « marble-game »-ul mecanic, prostituate de « 2 dolars » mai mult sau mai puţin sensibile, un dansator de « step » plin de imaginaţie şi cu oarecare profesionalism, dar ocolit de şansă, un pianist realmente bun, dar cu acelaş destin… « lume, lume, lume »-vorba lui Caragiale… către care suntem atraşi mai ales prin intermediul  prezenţei insolite, plantată absurd, aşezată cu intenţie discutabilă în această faună : OMUL !

Saroyan compune în acest sens 2(două) personaje memorabile : Joe si Kit Carson ; primul, Joe, este o fixaţie a cestui « establishment », clar o colorată intervenţie în atmosferă – elegant, distins chiar, consumator de şampanie, băutură procurată şi consumată exclusiv, este fără îndoială omul cu bani eşuat în acest colţ dubios al San Francisco-ului, poate de vârsta înţelepciunii, poate de eşecuri, poate de acele tendinţe intelectualiste de a reinterpreta viaţa, poate de acea oboseală fără limită a apropierii de final.

Celălalt – Kit Carson poartă aura vestului sălbatic prin lume, etalează cunoaştere fără a avea habar, fabulează grandios, româneşte am zice, minte cu neruşinarea imaginaţiei încinse, e chiar uşor demonstrativ pentru ceea ce considerăm americanism, un cowboy în deriva secolului tehnic un Crockett ajuns irelevant la jumătatea unui secol confuz, dar plin de farmec, cabotin cumva, dar inofensiv, vine de fapt dintr-un « past » încărcat de legende, via Hollywood evident şi pe care, inexplicabil poate, îl iubim.

Între ei, Tom, expune puritatea derivei mentale, acea incapacitate accidentală când mintea omului trece dincolo de limitele fireşti, prostie, zicem noi, gândind rapid, dar poate este numai acel naiv ataşament care ne face uneori simbiotici, Tom nu funcţionează fără gândirea –organizată sau haotică, nu ne este clar – a lui Joe. Altfel, tânăr, chipeş respiră aerul romanţei, chiar dacă obiectul  dragostei  lui este de « 2 dolars ».

Grozav acest Soulpepper Theatre în a prelua o piesă uitată în arhivele bibliotecilor ori în memoria celor care îl iubesc încă pe Saroyan, o echipă actoricească de prima mână, profesionalism desăvârşit, de la decoruil decrepit şi costumaţia sugestivă până  la interpretarea, contopirea actorilor cu sensurile severe, pline de semnificaţii ale cuvântului rostit.

Aseară am fost la teatru!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *