Claudia Postelnicescu a deschis pentru LaPunkt o serie de interviuri cu persoane publice, intelectuali, artiști, oameni care considerăm că au ceva de spus în spațiul public despre teme esențiale și dezbateri contemporane. Adiacent, scopul interviurilor este și acela de a-i cunoaște mai bine, dincolo de persoana lor publică, pe cei intervievați. Astăzi vă prezentăm un dialog inedit și exclusiv cu scriitorul Ion Vianu.
Duc în sacul meu de călător câțiva idoli moșteniți din bătrâni. Poezia românească, de la Eminescu la Ion Barbu; Craii de Curtea- Veche, care nu e cea mai bună carte ce s-a scris, dar ca idol e perfectă. Ca om care a trăit în afara țării lui sunt foarte conștient că un cadou de care nu toată lumea profită este limba în care te-ai născut. Citesc literatura română în primul rând ca să-mi mențin, îmbogățesc, cultiv limba. Dacă vrei să fi scriiitor, trebuie să citești.
Cred că am rămas creator fiindcă sunt decalat în raport cu viața mea. Mi-a rămas ceva de spus, la vârsta când unii au spus totul, dar idealul meu ar fi să ajung la tăcere.
Cred că omul actual este fragil. Egoul lui este prea vulnerabil. Acțiunea te mântuie întrucâtva, îți permite să te confrunți cu realitatea altfel decât prin autocontemplație.
Ion Vianu, în dialog cu Claudia Postelnicescu, iulie 2014
Claudia Postelnicescu: V-am citit aproape toate romanele și vă mărturisesc că mă întreb uneori ce (mai) face Laban, personajul excentric din Caietele lui Ozias (Polirom, 2004), parte a trilogiei Arhivei trădării și a mâniei împreună cu Vasiliu, foi volante (Polirom, 2006). Știu că ați scris foarte mult în ultimii ani, dar încerc să aflu ce pregătiți acum, dacă veți finaliza această trilogie?
Ion Vianu: Terminarea „Arhivei Trădării și a Mâniei” este o datorie morală, și în același timp o povară. Dificultatea vine din planul pe care mi l-am fixat și mi se impune, de-a aduce acțiunea până în pragul zilei de azi. Există scriitori care pot cu ușurință să-și așeze subiectul în actualitate. Nu mă număr printre ei. Acum însă mă simt salvat. Plasând acțiunea la mijlocul primului deceniu al secolului douăzeci și unu constat că încep să dispun de distanță. Am procedat la o re-redactare a primelor două volume din care va rezulta ediția a doua , și pentru „Ozias” și pentru „Vasiliu”. În final, voi vorbi despre ultima ispitire a lui Laban, despre modul cum o înfrânge. Am motive temeinice să cred că în 2015 această versiune nouă, dusă la capăt, va fi prezentată publicului.
Claudia Postelnicescu: În toate romanele dvs., cel puțin în felul în care le-am perceput eu, memoria și imaginația – re-crearea memoriei printr-un exercițiu obligatoriu retrospectiv și creativ – joacă un rol extrem de important. Ultimul dvs. roman, Amor intellectualis. Romanul unei educații (Polirom, 2010) este o lungă incursiune proustiană într-o altă lume, în care evocați portrete extrem de puternice ale unor tipologii umane mai greu de găsit astăzi. Ce se pierde, ce se câștigă în lumea de astăzi pentru un scriitor ca dvs.? Sau este doar o impresie mereu contemporană, aceea a dispariției irevocabile a unor lumi?
Ion Vianu: Memoria este muma muzelor, fără memorie nici o artă nu se poate constitui, fiindcă, oricât ar fi artistul de „obiectiv” referința lui principală rămâne propria lui experiență de viață și sensibilitatea trăiriilor. Dar există un paradox al memoriei, care consistă în aceea că, pentru a crea – pentru a scrie, să zicem, un roman trebuie să-ți trădezi fie și numai în parte memoria. Această deviere judicioasă a memoriei se numește imaginație literară. Foarte mulți scriitori rămân sclavii memoriei, cu un prejudiciu estetic cert. Dar există diferențe între genurile literare. Ceea ce s-a numit „pactul autobiografic” presupune o anumită garanție oferită de autor cititorului asupra autenticității povestirii. „Pactul romanesc”, dimpotrivă, oferă o mare libertate dar cititorul este indiscret și preferă autobiografiile, cel puțin în ziua de azi. Amor intellectualis, cartea la care vă referiți, am numit-o „roman autobiografic”, stă călare pe ambele genuri. Cum am rezolvat pactul autobiografic? Am avut grijă să fie evident atunci când completez printr-un act de imaginație amintirile. Totuși, actul romanesc nu este numai un joc cu memoria și cu trădarea ei. Decupajul evenimentelor, voința de-a da un sens și o morală existenței fac parte din arsenalul romancierului. Ideal, autobiograful se lasă mai degrabă dus de fluxul propriei existențe. Însă există în actul de memorie și un „rămas bun”, o separație de trecut. Nu cred că aș fi putut scrie Amor intellectualis înainte de anul 2008. Numai atunci, din motive pe care aș putea să le analizez, am avut viziunea trectului ca ceva trecut, ca ceva încheiat, ireversibil. A fost sfârșitul unui proces care începuse cu ani în urmă. Probabil după 1990. De fapt, pentru mine, societatea socialistă a semănat mai mult cu societatea burghezo-liberală pe care abia am cunoscut-o, copil fiind, decât cu societatea actuală. Sigur, după 1947 au apărut figuri noi, străine nouă dar țara în ansamblul ei, chiar chinuită, adusă la jug, era constituită din aceeași oameni. Schimbarea din 1990 a fost confirmarea faptului că România precomunistă a fost definitiv îngropată, iar „clasa conducătoare” venită pe valul democrat popular a rămas aproape aceiași (sacrificând câțiva elefanți), dovedind o remarcabilă putere de adaptare. Am realizat deșertăciunea ideii de Restaurație… timpurile nu renasc dacă nu învie oamenii… și oamenii nu învie. Dar nu a căzut numai comunismul; chiar și acolo, în Europa occidentală unde democrațiile liberale rezistaseră, lumea s-a schimbat. Globalizarea, sfârșitul colonialismului, revoluția islamică, triumful informaticii, apusul umanismului, criza religiilor au schimbat enorm universul mintal (de altfel și pe cel fizic). Tipul de european umanist care a fost zeitatea tutelară a tinereții mele a devenit dacă nu imposibil, cel puțin obsolet, spre melancolia mea. Consecința este că prefer să scriu despre „acțiuni trecute și terminate înaintea altor acțiuni trecute și terminate” (definiția mai mult ca perfectului). Menirea scrisului ficțional este pentru mine mai ales o formă de memorie. Iată de ce îmi este mai greu să scriu despre sfârșitul lui Laban, un personaj-relicvă, viu încă.
Claudia Postelnicescu: Sunteți unul dintre scriitorii care au – sau au practicat timp îndelungat, o altă meserie – în cazul dvs. aceea de medic psihiatru. Alți scriitori încearcă multe alte meserii sau chiar îndeletniciri tranzitorii, sezoniere, neregulate. Din experiența dvs., uitându-vă înapoi, cum evaluați această experiență și dublă identitate: o meserie care vă obligă să fiți rațional, exact și tehnic în contrast cu ludicul, nebunia și visul pe care le aduce literatura? E un mod de a fi în lume care mie mi se pare dificil uneori.
Ion Vianu: Nu aș fi existat fără meseria de psihiatru. Dacă aș fi terminat și practicat filologia clasică aș fi fost altcineva, chiar dacă această formație neterminată a lăsat urme în mine. Datorez pshiatriei felul meu de-a fi, gândi, cu privilegiile și dezavantajele pe care ți le aduce această poziție. Psihiatrul este un om care tace și ascultă. Iată un prim avantaj pentru cineva care vrea, până la urmă, să scrie. Al doilea privilegiu este că psihiatria se bazează pe o anumită știință a omului. Dacă reușești să eviți pericolul unei interpretări pedante a realității rămân numai avantajele. În ce privește timpul consacrat scrisului, am făcut medicină și literatură mai mult pe rând decât simultan. Cât timp am fost activ în medicină am scris puțin. De aceea l-am idealizat pe Rubliov, cel din filmul lui Tarkovski, călugărul care mai întâi trăiește și doar apoi pictează icoane. Viața mea ca psihiatru, dar intervenind și în viața exilului, a fost și o pregătire la scris. Mai ales în exil, unde nu am fost universitar, ci un modest practician am făcut o medicină de linia întâia care mi-a lăsat vreme doar pentru gazetărie politică, militanță civică și pentru câteva memorii științifice. De aceea, după un debut în tinerețe am „redebutat” tardiv. Eu, șaizecistul, am devenit douămiist. Cred însă că, dacă ești organizat, poți duce în paralel cele două activități, ca Vasile Voiculescu: era medic de dispensar, avea o vastă familie, și a scris o operă importantă. Ionel Teodoreanu, avocat, își scria romanele vara, în vacanțe. În ce privește a treia parte a întrebării, nu cred că există o opoziție între raționalul meseriei și ludicul literaturii. Ambele activități presupun o îmbinare a celor două atitudini. Un diagnostic, mai ales unul psihiatric este construcția unei povestiri aplicată la un individ dat, fantezie în slujba obiectivității; iar creația unui roman sau a unei piese de teatru implică o rigoare matematică prin echilibrul proporțiilor între părțile operei.
Claudia Postelnicescu: În editorialele dvs. politice aveți deseori un diagnostic foarte précis asupra societății românești și a elitelor care ne guvernează astăzi. Ce evaluare ați face acum României, drumului ei în viitor și profilului celor care ne conduc?
Ion Vianu: Am făcut o socoteală simplă: de la schimbarea de regim din 1989 a trecut tot atâta timp cât a durat regimul Ceaușescu. Deși sunt convins că viciile societății noastre sunt în bună parte datorate comunismului, mi se pare nepedagogic să punem pe spinarea comunismului tot răul nostru actual. În tinerețea mea, oridecâteori nu mergea ceva, propaganda spunea că este „din cauza grelei moșteniri lăsate de burghezie”. Nu trebuie să cădem în aceast tip de dezvinovățire ci mai de grabă să căutăm ce am făcut / nu am făcut pentru a construi altceva decât ce a rezultat în acești douăzeci și cinci de ani. Trebuie, mai de grabă, să ne înțelegem pe noi în lumea de azi. Constat că societatea de azi funcționează rău. Nimeni nu va spune că exagerez: există simptome clare de decadență, reflectate înainte de toate în parametri demografici: scăderea populației, emigrarea, morbiditatea prin hepatită C și tuberculoză sunt alarmante. Al doilea semn este delabrarea domeniului public (sănătate, transporturi). Educația este nu numai deficitară, cu școli care se ruinează (ca pe vremea când Eminescu era revizor școlar), dar mai ales este insuportabil un anumit dispreț pentru inteligența nativă: azi e aproape imposibil unui copil sărac să intre la liceu. Nu ne putem permite să pierdem stocul genetic de inteligență de care dispunem (în orice caz, asaltul recent asupra Legii Educației nu va contribui la ameliorarea lucrurilor). Apoi, constat că nu există o viață politică, doar una politicianistă: dezbaterile poartă asupra persoanelor nu asupra proiectelor de societate. Calitatea oamenilor politici e slabă (figurile cele mai onorabile sunt scoase din joc, printr-un mecanism de selecție negativă). Nu sunt favorabil unui regim autoritar, dar cred ferm că avem nevoie de oameni cu autoritate, care să se facă auziți și ascultați de cetățeni. Cetățeanul mediu a devenit cinic, apreciază șmecheria, tolerează sau este indiferent față de impostură. Cât timp nu se vor găsi voci destul de puternice care să-l moralizeze pe cetățean nu se va schimba mare lucru. Revoluția din justiție, reală și binevenită nu este panaceul universal. Rolul Europei este ambiguu: pe de o parte fără intervenția organelor Uniunii Europene am trăi chiar de tot în jungla mafioasă; pe de altă parte, Europa are chiar ea o problemă de identitate care agravează lipsa noastră de perspective. Contribuind cu fapte și idei la adâncirea solidarității europene ne ajutăm și pe noi.
Claudia Postelnicescu: În Exercițiu de sinceritate povestiți cu franchețe și onestitate despre experiențele cu regimul comunist și cu aparatul lui de functionari care v-au determinat (printr-o serie de conjuncturi și sincronicități favorabile) să părăsiți definitiv România și să alegeți calea exilului în Elveția, care, deși benefică în acel moment dramatic din existența familiei dvs., v-a marcat în egala măsură negativ din perspectiva destinului de scriitor român (am reținut din interviuri cu dvs.). Sunt foarte mulți români care iau calea exilului și astăzi, cei mai mulți fiind dintre cei foarte dotați, intelectuali, artiști, profesioniști, antreprenori, pentru că simt că nu pot respira aici, deși România nu mai este o dictatură. Ce ați putea să le spuneți acestora prin filtrul experienței dvs.?
Ion Vianu: Exilul este suferință, dar și exercițiu de întărire a persoanei. Este o ocazie de lărgire a perspectivei de care nu se bucură oricine pleacă, dar poate fi benefic. Oamenii sunt liberi să trăiască cum vor și unde vor. Filozoful Hegel a spus că lucrul de care omul are nevoie cel mai mult este recunoașterea (calităților sale). Dacă ai sentimentul că nu ești recunoscut la tine în țară, îți iei lumea în cap sau te abrutizezi. Cu atât mai mult salut curajul celor care speră să se realizeze aici. Nu e imposibil, e doar greu.
Claudia Postelnicescu: Cum se construiesc prieteniile îndelungate și solide, cum trebuie cultivate sau căutate dacă nu apar pur și simplu, ca niște miracole ale existenței? Există vreo rețetă care ar putea ajuta vreun spirit singuratic în lumea atomizată și dură de astăzi?
Ion Vianu: Prietenia se „contractează” în adolescență și tinerețe. Așa cum și adulții se pot îmbolnăvi de pojar, dar rareori, prietenii reale se pot lega și la vârsta matură, excepțional. Dar relații agreabile și profitabile pe plan spiritual și moral (nu mai vorbesc de alianțe) se pot închega la orice vârstă. Sunt încrezător în virtuțile sociabilității. Singurătatea este nesuferită, poate că anumite spirite tari să-i facă bine față, totuși. Revenind la prietenie, aveți dreptate când spuneți că este în ea ceva miraculos. Cred că Cicero avea dreptate spunând că prietenia presupune împărtășirea anumitor virtuți morale. Se împrietenesc părțile frumoase din oameni, cele urâte se ignoră între ele. Prietenia este țesută din discreție și pudoare, nu cere manifestări prea zgomotoase și nici mărturisiri prea patetice. În general lumea tinereții mele, să zicem anii cincizeci, era mai deschisă, mai simpatică, cu toate constrângerile sociale, în ciuda sau poate tocmai ca un panaceu al teroarei. Iar România era un tărâm al prieteniilor, cum remarcaseră străini în trecere pe aici. Acum am devenit foarte „occidentali” din acest punct de vedere. În occident, oamenii practică mai mult colegialitatea decât amiciția. Aparții multor asociații, și în fiecare loc stabilești relații. Trebui să faci un efort, să fi tolerant și deschis și, deodată, ți-e mai bine. Am auzit odată pe filosoful André Glucksmann spunând: „Și eu sunt intolerant, dar mă îngrijesc”. Minunată lecție de igienă personală!
Claudia Postelnicescu: Dacă l-ați pomenit pe André Glucksmann, spuneți-ne, vă rog, ce alți gânditori sau scriitori v-au influențat scrisul și viața, contemporani sau nu și de ce. La rândul dvs., ce sfaturi ați da unui tânăr scriitor?
Ion Vianu: Nietzsche, Freud, Dostoievski au fost idolii tinereții mele. Pe C-G. Jung l-am descoperit când am plecat din România. Din punct de vedere clinic, Freud e mai apropiat de „modelul medical”. Dar Jung mi-a dezvăluit conceptul inconștientului colectiv și mi-a deschis, el care se proclama om de știință, gustul pentru ezoterism. Am fost și sunt un asiduu cititor al texelor sacre, depozitare ale ințelepciunii universale. Al Bibliei în primul rând. Cu tot ateismul pe care-l profesează, Freud trage la același jug ca și religiile monoteiste, acela al inflației egoului. Atunci am privit către Orient, am constatat că e bună puțină uitare de sine. Uită-te pe tine însuți și îți va fi mai bine.
Duc în sacul meu de călător câțiva idoli moșteniți din bătrâni. Poezia românească, de la Eminescu la Ion Barbu; Craii de Curtea- Veche, care nu e cea mai bună carte ce s-a scris, dar ca idol e perfectă. Ca om care a trăit în afara țării lui sunt foarte conștient că un cadou de care nu toată lumea profită este limba în care te-ai născut. Citesc literatura română în primul rând ca să-mi mențin, îmbogățesc, cultiv limba. Dacă vrei să fi scriiitor, trebuie să citești. În măsura în care meseria de scriitor se învață, din cărți se învață, și din bătrâni. Ai nevoie de o experiență socială, de imaginație, sensibilitate, dar primul lucru când scrii este o bună relație cu cuvântul; este înăscută, dar se susține prin lectură, prin scris și rescris. Trebuie să ștergi și să arunci, să scurtezi, să rescrii. Nu cred că o carte se naște ca Minerva din capul lui Jupiter, gata înarmată. Scrisul literar este multă bătaie de cap, luciditate, dubiu, receptarea criticilor, chiar puțin răutăcioase.
Claudia Postelnicescu: Sunteți – eu așa cred – într-o situație privilegiată: ați avut o educație strălucită, ați trăit în România, apoi în altă parte, v-ați întors, ați lucrat cu succes în altă meserie și ați redebutat în proză după 70 de ani. Vă bucurați de luxul unei creativități prelungite, în ciuda teoriilor care spun că după 40 de ani creativitatea dispare; v-am auzit cândva spunând că sunteți nemuritor. Care este secretul prin care vă păstrați viu și dornic de a lucra? Anul viitor, când veți împlini 81 de ani, terminați trilogia trădării și mâniei.
Ion Vianu: Soarta a fost bună cu mine… aș putea chiar spune că m-a răsfățat. Am avut un singur adversar primejdios: pe mine însumi, fiindcă am cunoscut melancolia. Nu știu dacă sunt destul de generos, pe măsura a ce mi-a oferit destinul. Cred că am rămas creator fiindcă sunt decalat în raport cu viața mea. Mi-a rămas ceva de spus, la vârsta când unii au spus totul, dar idealul meu ar fi să ajung la tăcere. Sper, într-o seară, să ajung pe vârful colinei, să privesc peisajul și să mă bucur de el.
Cred că glumeam când m-ați auzit spunând că sunt „nemuritor”. Frumusețea vieții vine din finitudinea ei. Numai sfârșitul aduce formă, contur existenței… dacă ar fi muritoare, toate statuile ar fi neterminate. Am auzit pe mulți, și nu dintre cei mai proști, spunând că vor să trăiască cu orice preț. Chiar și cu boala lui Alzheimer. Eu nu fac parte dintre ei. Nu voi vedea coșmarul la care viața se va adapta, continuarea poveștii care este omenirea. Acest lucru îl regret. În prezent, scriu o serie de eseuri pe acest subiect, viitorul Omului; apar în Lettre Internationale, ed. română. Poate că le voi aduna în volum.
Claudia Postelnicescu: Cum lucrați, care este rutina dvs. de scriitor? Unde scrieți și cât? Locuiți în București, dar și într-un mic orășel elvețian, Morges. Care ar fi preferatul, din perspectiva scrisului? Am citit recent că un sfat valoros pentru un scriitor ar fi acela de a trăi într-un loc plicticos, fără prea mulți prieteni interesanți, pentru ca asta ar ajuta scrisului, concentrarea, evitarea obligațiilor sociale.
Ion Vianu: Scriu pe unde apuc, în orice loc aș trăi. Ideal, scriu în două sesiuni, dimineața și după-amiaza. Seara, mai de grabă citesc. Trăiesc în compania celor apropiați și mi-e bine. Mulți prieteni de ai mei au murit, din fericire mai am câțiva, buni. Nu sunt mai singur sau mai puțin singur nicăieri, ci pretutindeni. Nici prea multe obligații sociale nu mai am, oriunde aș fi.
Claudia Postelnicescu: Dacă ați avea un lux suplimentar – să facem un exercițiu de imaginație, de a mai trăi încă pe atât – ce credeți că v-ar inspira, care ar fi lumea de mâine, cum vom fi noi, oamenii, în 50 de ani de acum înainte. Lumea se schimbă foarte, foarte repede. Vorbeam deunăzi cu un scriitor care îmi spunea că scrie de mână, exclusiv, iar un altul nu putea să înțeleagă cum scriau înaintașii noștri la mașina de scris, fără posibilitatea de a rectifica și rescrie o simplă greșeală de scriere grăbită. Cum vă imaginați lumea de mâine, cum vor fi oamenii, care vor fi relațiile dintre ei?
Ion Vianu: În cursul vieții mele, lumea s-a schimbat enorm. Practic, numărul oamenilor s-a triplat (precedenta triplare a cerut o mie de ani). Această inflație demografică s-a reflectat și în planul calității. Nici o generație nu a fost supusă unor asemenea transformări… Mă aștept să se schimbe încă și mai mult lumea. Mă aștept să apară roboți cu dorințe (dorința fiind apanajul omului, până acum). Mă aștept ca informația umană să poată fi transferată pe suporturi nebiologice, poate virtuale. Asistăm la o puternică competiție între înnoirea rapidă și brutală, la repunerea în discuție a entităților care păreau cele mai stabile (familie, sex, națiune) și autoapărarea violentă a lumii vechi, fundamentalismul religios islamic sau chipul ultraconservator al Rusiei actuale (ce paradox, bolșevismul făcând casă bună cu ortodoxia, Țarul și Stalin reabilitați de aceiași). Eu sper ca modificarea profundă a omului, așa cum îl cunoașteam din neolitic să nu ducă la uitarea totală a spiritului, acea activitate universală neobosită care „informează” lumea, îi conferă o structură. Nu văd de ce ne-am întoarce așa de curând în haos. Recuperarea spiritului va fi viitoarea etapă a aventurii umane. Dar prefacerea se va produce într-un chip imprevizibil.
Claudia Postelnicescu: Mulți scriitori sunt îngrozitor de pesimiști, nu văd niciun viitor, totul e apocaliptic, cenușiu, distrugător, fără speranță. Să încheiem cu câteva cuvinte despre speranță și supraviețuire. Un scriitor, fost psihiatru, cred că este cel mai potrivit să ne dea câteva sfaturi care să ne lumineze și să ne întărească în momentele grele, de cumpănă sau derivă existențială.
Ion Vianu: Cred că omul actual este fragil. Egoul lui este prea vulnerabil. Acțiunea te mântuie întrucâtva, îți permite să te confrunți cu realitatea altfel decât prin autocontemplație. Cred, deasemeni, că sociabilitatea în sens larg, de pildă angajamentul pentru o cauză care ni se pare demnă de-a fi apărată este „terapeutică”. Și pun mare preț pe momentele de odihnă, în care căutăm să facem să tacă în noi justificata mânie.
Iulie 2014
_________________.
Mai puteți citi http://www.lapunkt.ro/2014/05/26/despre-cautare-si-neliniste-creativa-un-dialog-cu-regizorul-andrei-serban/
http://www.lapunkt.ro/2014/05/19/un-dialog-cu-dragos-paul-aligica/
