Războiul: singurul igienist al lumii
Ţinând seama de numărul impresionant de victime, Primul Război Mondial „a fost un coşmar eugenic”. Germania a pierdut aproape două milioane de oameni, urmată de Rusia, cu un număr aproape egal, dar şi de Franţa, cu aproape un milion şi jumătate de pierderi. Un conflict militar de o asemenea amploare depăşea fără îndoială cele mai teribile aşteptări ale celor care, înainte de 1914, glorificau războiul ca mijloc de a revoluţiona modernitatea ce le părea secătuită. Deşi majoritatea politicienilor credeau că venise timpul pentru o rearanjare a ordinii politice a Europei, avangarda literară şi artistică descria războiul ca un răspuns terapeutic la o lungă perioadă de slăbiciune şi degenerare. Toate aceste cercuri considerau că puterile europene existente şi sistemul alianţelor politice erau incapabile să facă faţă noilor forme de naţionalism, imperialism şi anarhism politic care apăruseră la începutul secolului XX. De pildă, poetul italian Filippo Marinetti, fondatorul avangardei futuriste, care în 1909 descria războiul ca fiind „singurul igienist al lumii”. Moderniştii credeau că atunci când toate valorile culturale s au dovedit inadecvate, reîntinerirea comunităţii naţionale se poate înfăptui doar în urma unei totale transformări a ordinii existente. Dorinţa lor pentru o reînnoire spirituală era susţinută de speranţa că, în ultimă instanţă, naţiunea poate fi salvată de o încălcare violentă a tuturor limitelor existente, aşa cum Marinetti îşi exprimase dorinţa în discursul adresat studenţilor italieni: „Naţionalismul nostru ultraviolent, anticlerical şi antitradiţionalist se bazează pe vitalitatea fără de sfârşit a sângelui italian şi pe lupta împotriva cultului strămoşilor, care, departe de a ne cimenta rasa, o face anemică şi putredă”.
Războiul era văzut ca un Gründerzeit, un moment fondator istoric, când imperiile dispar şi noi naţiuni se formează în urma acestei barbarii universale. Conform eugenistului spaniol Antonio Vallejo Nágera, în timpul războiului, „rasele care s au redescoperit, care şi au contemplat istoria, popoarele care s au luptat să şi recapete valorile spirituale şi să şi reînvie vechile tradiţii sunt acelea care, precum Phoenix, au renăscut din cenuşă şi au fost capabile să reziste întregii lumi pentru a şi păstra personalitatea rasială”. În aceste pasionate declaraţii despre reîntinerirea individului şi a societăţii, războiul simboliza un nou început; el era cel care transforma rasa la fel de mult pe cât schimba viaţa oamenilor de rând. Era un proces de „transcendenţă de sine prin război”, un proces descris de Emilio Gentile ca fiind transformarea „bătrânului în luptător sau într un om nou”.
Dar războiul oferea mult mai mult decât prilejul unei mitologii a războiului şi o matrice pentru sacralizarea naţiunii; mulţi autori de la sfârşitul secolului al XIX lea vedeau războiul în termenii unei reîntoarceri izbăvitoare la o condiţie biologică superioară. De fapt, în această perioadă a războiului, eugenismul şi a extins sfera de influenţă dincolo de dezbaterile ştiinţifice şi a intrat în discursul public şi politic, confirmând aprecierea lui Kevin Repp conform căreia „ştiinţa părea chemată să salveze cultura în vara lui 1914”. Unii eugenişti considerau războiul piatra de încercare a evoluţiei umane, un mecanism prin care sunt reglate atât excesul de populaţie, cât şi cererea de resurse economice. În condiţiile în care, în jurul anului 1900, retorica unui pesimism biologic creştea peste tot în Europa, aceşti autori sugerau că războiul era ultima manifestare a forţei naţionale, el fiind eficient în mobilizarea abilităţilor naţionale, contracarând în acelaşi timp degenerarea fizică şi amestecul raselor şi, nu în ultimul rând, demonstrând superioritatea unei rase asupra altora în lupta lor perpetuă pentru supravieţuire. Urmând impactului neplăcut pe care l a avut războiul burilor din Africa de Sud asupra percepţiei britanicilor în privinţa sănătăţii naţiunii, este de notat, de pildă, comentariul lui Karl Pearson referitor la funcţiile pozitive ale războiului şi la formele sale izbăvitoare, care sunt sacrificiul şi purificarea rasială.
Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), traducere de Răzvan Pârâianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Mai mult, războiul a încurajat mulţi eugenişti să propună o necesară legiferare a metodelor eugenice, ei fiind extrem de activi în a susţine că statul trebuie să controleze reproducerea biologică în interesul salvării naţionale şi pentru a contracara efectele războiului. Subiectele eugenice teoretice şi practice s au întrepătruns tot mai mult, cu atât mai mult cu cât protejarea biologică a naţiunii i a adus pe eugenişti în contact direct cu scena politică. Aceştia însă erau împărţiţi în privinţa rolului pe care războiul îl poate avea pentru progresul social şi naţional. Pe de o parte, exista părerea că războiul ilustra perfect procesul de selecţie naturală; pe de altă parte, se afirma că războiul îi elimina tocmai pe cei mai sănătoşi din punct de vedere fizic şi mental, permiţând celor „slabi” să crească în număr şi să influenţeze destinul viitoarelor generaţii. Eugenistul irlandez James A. Lindsay trăgea concluzia logică confrom căreia „sunt posibile două teorii cu privire la influenţa eugenică şi socială a războiului în general”: pentru prima, „războiul este în principal profund disgenic şi antisocial, o risipă a celor mai bune vieţi ale naţiunii, o distrugere a capitalului şi a roadelor industriei, un mediu de propagare a bolilor, dăunător rezervelor, un izvor de ură internaţională şi alienare”. Spre deosebire de prima, a doua teorie merge pe linia ideii că „războiul este tonic (ce i drept, un tonic sever) pentru naţiuni; el promovează virtuţile virile – curajul, rezistenţa, sacrificiul de sine şi solidaritatea naţională; impune o disciplină sănătoasă; este o mare şcoală pentru patriotism, eficienţă şi solidaritate naţională; lipsa lui îndelungată conduce la slăbirea moravurilor şi decadenţă rasială”.
