Gherla, 1962 (camera 44)
Camera 44 (de infirmerie) la Gherla este exact reversul numărului 34 de la Reduitul Jilavei. În loc de gentileţe, bună cuviinţă mutuală, înţelegere şi aspiraţie spre cavalerism, aici domnesc ura, invidia, bănuiala şi arţagul. Relaţiile dintre oameni sunt atât de otrăvite, de încinse încât au depăşit de mult faza în care se ceartă şi se înjură între ei; sunt sătui unii de alţii, se dispreţuiesc, le este reciproc scârbă în aşa grad încât nu şi mai vorbesc; îşi aruncă unii altora lungi priviri încărcate cu venin şi tac oftând amarnic, înghiţind în sec, scuturându se ca sub friguri. Fiecare este convins că celelalte gamele sunt mult mai pline decât a sa şi smulse prin fraudă, că toţi ceilalţi obţin prin protecţie şi mijloace tenebroase medicamente suplimentare. Nori grei de electricitate agresivă stau faţă n faţă cu nori tremurând de puhavă silă muiată în saţietate. Se vede bine, aici, câtă dreptate avea Bergson scriind că viaţa nu este poate în mod necesar legată de hidrogen, azot, oxigen şi carbon. Ea s ar putea închega în jurul altor ori altui element, al cobaltului bunăoară. În camera 44 locul hidrocarburilor l au luat amoniacul, vitriolul, acizii cianhidric, sulfuric şi clorhidric. Suflă neîncetat vânturi aducătoare de oxid de carbon şi se rostogolesc valuri de şoricioaică, de sublimat corosiv şi de arsenic. Diavolul domneşte necontestat, se tăvăleşte de râs pe tronul instalat în mijlocul încăperii, iar din când în când, de bucurie, coboară şi joacă tontoroiul.
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, note, addenda şi indice de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012
În camera aceasta de infirmerie războiul tuturor cu toţii se manifestă în primul rând prin suspiciune. Tot omul ştie că ceilalţi sunt nişte simulanţi fără ruşine şi pizmuieşte bruma de medicamente ce se distribuie pe sponci. Verbele a crede, a da crezare, a se încrede au dispărut la fel de iremediabil ca reptilele erei secundare ori ca întrebuinţarea infinitivului drept subjonctiv. Colonelul Marinescu din Timişoara, grav bolnav de nervi, care face crize de plâns de câteva ori pe zi, e un simulant şi un teatralist. Ţăranul Benea, originar din satul lui Blaga, a paralizat şi nu se poate mişca; greu de tot găsesc pe cineva care să vrea să mi ajute să l purtăm pe braţe la tinetă pe „simulantul ăsta ordinar“. Magistratul P. din Craiova, victima unor sincope, „se face“. Un muncitor maramureşan pe care l chinuie o spondiloză cervicală dându i groaznice dureri de cap „minte, domnule, de unde ştii că l doare, are talent la comedie“. Medicii deţinuţi sub a căror îngrijire este pusă infirmeria aceasta au intrat şi ei, pe deplin, în jocul acesta prezidat de cel care aici mai mult ca oriunde îşi merită poreclele şugubeţe de Velzevul, Nichipercea, Michiduţă, Sarsailă, Aghiuţă, Scaraoţchi şi Împieliţatul. Ei, medicii, sunt primii care bănuiesc pe toţi deţinuţii prezenţi de simulare. Nu numai atât, se şi grăbesc (sunt doi oameni în toată firea, profesorul dr. Sebast. C escu şi dr. ul Gostin) să şi împărtăşească bănuielile caraliilor de serviciu, care atât aşteaptă. Medicii noştri colegi de detenţie mai au şi obiceiul (mai puţin grav, dar nu mai puţin urât) de a şi lua pacienţii în zeflemea, în prezenţa aceloraşi caralii (care se distrează de minune, ce pleaşcă neaşteptată, ce plăcută diversiune în monotonia vieţii lor), şi a le manifesta cât mai vădit părerea că numai datorită oarbei bunăvoinţe a administraţiei penitenciarului se află atâţia pseudo bolnavi în camera aceasta cu confort sporit (sporit şi pentru ei, căci atâta vreme cât funcţionează ca medici au dreptul la pachet, la ţigări şi la hrană excepţională).
Dar ura şi gelozia s au înteţit într atâta încât ies şi se revarsă din matca lor medicală şi cuprind şi alte domenii. Care cum deschide gura şi spune ceva e socotit mincinos şi netrebnic: dr. ul C. Răileanu, biolog, ftiziolog şi oncolog de seamă, savant de clasă internaţională, a stârnit antipatia obştească (drept e că i niţel mândru) şi este categorisit „lăudăros“; şi mai că furioşii camerei (bănuitorii extremişti) vor să se arunce asupră i şi să l bată. Păstorel, generalul Vătămanu şi cu mine sărim să l apărăm. Generalul Vătămanu însuşi e tratat de mincinos pentru că acest om călăuzit numai de amabilitate şi mărinimie, vânător cu reputaţie mondială, povesteşte despre bouri şi zimbri şi despre vânătorile la care a luat parte. Păstorel, înzestrat cu o memorie extraordinară, e acuzat că nu recită aceleaşi poezii ori pasaje în proză – sub acelaşi titlu –, că de fiecare dată născoceşte alte cuvinte, „le schimbă“.
Până şi un om liniştit, cercetătorul Gh. Cardaş, e cuprins de nebunia colectivă şi mi aruncă priviri suliţoase şi vorbe grele pentru că, odată, am vorbit într un colţ despre teatrul lui Eugen Ionescu şi despre absurd cu un ceas înainte de conferinţa pe care urma s o ţină el despre literatura română veche. Dar mai era un ceas, domnule profesor! La prelegerea dumneavoastră voiam doar să asist şi eu! – Dacă voiai nu te apucai să faci cerc în jurul dumitale cu toţi tinerii din cameră, să le vorbeşti de smintitul acela şi să faci paradă de cultură universală!
