Spirala căutării de sine

Scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares (născut în 1970) este în acest moment unul dintre cei mai apreciați scriitori din Portugalia. A început să scrie la 18 ani, are cărți traduse în peste treizeci de limbi și a primit premiul José Saramago.

O călătorie în India. Melancolie contemporană (un itinerariu) a fost scrisă pe durata a şapte ani, fiind o carte insolită, bizară, un roman în versuri, ritmat, structurat în cânturi, o epopee contemporană cu un dens substrat filozofic. Deşi aşezată sub semnul „contemporanului”, nu amănunte din concretul nostru de zi cu zi ies la suprafaţă, ci doar spiritul inconfundabil al vremurilor noastre, viziunea pesimistă asupra tehnicii fiind cea care predomină: „Traversată de oameni,/ realitatea pierde mituri şi câştigă inginerie”.

Tavares este un scriitor care nu este interesat de exhaustiv, preferând ambiguitatea ce permite interpretări multiple. Îi place, de asemenea, respirația scurtă pe care o oferă fragmentul, versul, concentrarea ideilor și a energiei în cel mai mic spațiu posibil (că doar marile tragedii se consumă pe spaţii restrânse), de aceea O călătorie în India este o carte citabilă aproape în întregime, un puzzle de poeme existențiale, ale căror sensuri se nuanţează mai ales la recitire.

Scriitura alertă alege calea paradoxului provocator, tema fundamentală fiind căutarea sinuoasă – căutarea de sine, căutarea adevărurilor mari și mici totodată -, învăluită într-un echivoc ce ațâță, amplificându-se în spirală: „Viitorul vine ca păstorul care-şi păzeşte/ turma lui lentă, adică: nu vine,/ întârzie, face să apară nerăbdarea în lucrurile care există”. Privirea este rece, lucidă, cartea adunând foarte multe întrebări într-o istorie rocambolescă, determinată de o tragedie amoroasă, accentul căzând pe consistența internă a realității, pe ideea că neașteptatul se insinuează necontenit în ceea ce pare definitiv: „Dragostea există,/ dar nu într-o ființă vie care se mișcă”; „destinul nu/ e rău: se plictisește, vrea să fie creativ,/ inventează”; „Ziua de mâine nu e un muzeu”; „Viața e neloială pentru cei vii,/ Pentru că nimeni nu se cunoaște în întregime”.

Bloom – un erou ieșit dintr-o tragedie familială (tatăl îi omorâse iubita, iar el își omorâse tatăl) pleacă din Lisabona către India, cu ocoluri prin Europa. Călătorind către capătul lumii, își caută miezul și hotarele propriei ființe, cartea fiind, în același timp și o aventură textuală. Bloom caută răspunsuri, caută sensuri pentru viața mai veche sau mai nouă: „am făcut această călătorie în India pentru a deveni un nou/ copac capabil să transmită avantaje în vechiul pământ”. Rezistă mai ales întrebările reînnoite și nevoia căutării care poate domoli clocotul dezamăgirii: „Dacă nu ieși din casă, vântul va deveni doar/ încă o ficțiune care te-ar putea face să te îmbolnăvești”; „Nici un om puternic/ nu-şi demonstrează forţa expunând o lungă/ teorie într-un pătrat. Viaţa e remarcabilă şi minuţioasă,/ dar nu admite explicaţii. […]/ Îmbulzelile nu sunt mişcare decât pentru cel care împinge pe altul,/ nu pentru cel care este împins”. Sau: „Fie înaintezi, fie bați în retragere cât se poate de repede,/ ezitările lungi se transformă, de obicei,/ în ultima acțiune a unui soldat”.
o-calatorie-in-india_1_produs

Interogațiile metafizice sunt născute din necontenita scotocire după noima condiției umane, în tot ceea ce are ea esențial și limitativ: „Suntem egoiști: privim și ne luăm/ privirea înapoi. Chiar după ce am privit/persoana iubită. Nu vrem să orbim,/ asta-i tot”. Nevoia majoră este aceea a unui liman: „Pentru că ziua nu are maluri pe unde/ am putea să scăpăm fugind./ Apă, apă și din nou apă. Iată ziua,/și nu știm să înotăm”. Călătoria lui Bloom nu oferă soluții, ci are darul de a da târcoale punctelor instabile (și ce e oare stabil?!) pentru a le dezvălui (im)posibilitățile.

Legătura dintre limbaj și viață apare mereu în cânturile lui Tavares: „Viața, dragul meu, e ilizibilă. Se petrece/ Și dispare. Nu există inteligență/ Care să o decodifice: se întâmplă în limbaj-nimic/ Apare în corp cum apare lumina zilei, ca și cum/ lumina zilei și viața individului ar fi niște materii paralele./ Viața nu apare în proză,/ Nici în poezie – și existența nu vorbește engleză”. Viul nu are limite, iar limbajul se dovedește neputincios. Deci doar viul, în infinitudinea lui, oferă posibilitatea unei salvări: „Și cum omul are senzații,/ Nimic nu trebuie exclus din viitorul lui”. Ideea că nimic din viață nu e redundant și totul e uimitor este suprema formă de optimism posibil în energia feroce a vieții. Chiar și pentru cei rămași fără iluzii, așa cum este Bloom după călătoria în India, singura certitudine cu care se întoarce de acolo fiind aceea că este un corp viu care se mișcă. Nu e de mirare, dar nici suficient că, odată întors din India (singura dovadă că a fost acolo este un volum din Mahabharata), se simte fericit într-un bordel.

Miza călătoriei nu este căutarea imposibilului, nu centrul lumii, nu viziuni, nu abstracțiuni, nu reinventarea trecutului, nu catastrofe, ci doar „să dăm o anumită valoare ființelor muritoare”. Nimic grandios, nimic miraculos. Doar umanul. Doar călătoria unui bărbat nefericit din secolul XXI care caută poate imposibilul: „să găsească înţelepciunea în timp ce fuge;/să fugă în timp ce învaţă”. Dacă a învățat mai mult în mișcare ori când s-a oprit, asta nu o poate ști decât fiecare dintre noi. Imaginea care contează este însă aceasta: „Din mulțime se desprinde un om/ care aleragă în direcția/ unei linii imaginare”, amintind de frumosul gând al lui Borges: „Cea mai frumoasă obligație a noastră e să ne imaginăm un labirint și un fir călăuzitor”.

Gonçalo M. TAVARES, O călătorie în India, Traducere de Laura Bădescu, Editura Univers, Bucureşti, 2014, 488 p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *