Mary Celeste

Abia în ceața dimineții de 4 decembrie 1872, nu departe de coasta Portugaliei, bătrânul Jonas Gaube Ahașver de Sângerman a găsit cu adevărat ce căuta. Prin vălătucii care se ridicau, unul câte unul, de pe oglinda întinsă ca o suprafață de sticlă turcoaz, translucidă, Mary Celeste i-a dat ocazia să descopere ce e, de fapt, dincolo de tot ceea ce se vede. Sufletul său evreu, creștin și protestant, firea sa valahă, levantină, greacă, hispanică, ungurească, nemțească și toate celelalte, baronul, vagabondul, tâmplarul, marinarul, mercenarul, apostatul, poetul și filosoful au tresărit ca arși de o rangă încinsă când au citit scrisoarea căpitanului Briggs, găsită printre celelalte hârtii uitate sau poate lăsate într-adins, pe masă. Acolo scria TOTUL, hârtia aceea gălbuie, mototolită, mâzgălită cu cerneală neagră, neglijent, în fugă, îl aștepta numai pe el, ca să-i spună, în sfârșit, de la alfa la omega, de ce nu e fiul tatălui său, de ce nu e autorul tuturor broșurilor pe care i le-au pus în cârcă agenții poliției secrete maghiare, de ce nu a avut vreodată un neam din care să se tragă, de ce a rătăcit zeci de ani prin toată Europa, America și Noua Scoție, de ce poate să compună cu aceeași ușurință cu care conduce o corabie peste Atlantic și versuri, și aforisme, și profeții, și tratate politice. Până în dimineața aceea friguroasă viața sa nu avusese niciun sens, umblase orb și înnebunit să-l caute, odată cu răspunsul la întrebarea ”ce este dincolo de ceea ce se vede”.
Cu puțin înainte de a o întâlni pe Mary Celeste, Jonas Gaube împlinise șaizeci și cinci de ani și rememorase trecutul chiar în acea zi, privind largul de pe duneta goeletei comerciale Promised land, sub pavilion englez, cu o ceașcă de cafea neagră care-i mânjea din când în când marginile stufoase ale mustăților albe. Comanda de trei ani vasul și transportul mirodeniilor și al alcoolului dinspre Anglia spre Americi, spre Newfoundland și spre Labrador îi adusese posibilitatea de a cunoaște oameni, pământuri și obiceiuri și de-a câștiga destul cât să se retragă din Marină liniștit, la o fermă cumpărată pe vreun loc departe de miasmele izbitoare ale Canalului Mânecii și ale tuturor porturilor regale. Armatorul l-ar fi ținut angajat până la moarte, atât de mult îl prețuia, dar Jonas își propusese să se lase, să se însoare și să scrie, poezie, filosofie, ceva de genul ăsta, sau poate să afle ceea ce nu aflase într-o viață de pribeag fără rădăcini. Dar postura de căpitan de marină îi dădu mai ales posibilitatea să fugă de anatemele Bisericii catolice și de poliția austro-ungară, care-l căutau de ani buni pentru prietenia cu Lajos Kossuth, pentru broșurile anarhiste, demonice și ateiste răspândite din Oradea și Arad până la Budapesta și Viena, fără să știe că el nu se simțea deloc nici ungur, nici român, nici austriac, nici sas și că nu spera nimic din răzmerița de la 1848. El căuta doar, în toate nebuniile lui, ”ceea ce este dincolo de ceea ce se vede”, atât, esența existenței, temelia tuturor lucrurilor de sus și de jos, de aici și de dincolo. Evreu botezat luteran și trecut la catolici, ca tot neamul Sângermanilor adus din Saxonia în Transilvania de împărăția tereziană, se stabilise într-o vreme cu familia la Brașov, la granița cu principatele valahe, unde ai lui aveau afaceri. Numele ”de Sângerman” și-l luaseră ca să-și arate originea între băștinașii latini, dar și ca să cinstească, zice-se, un strămoș misterios franco-teuton, despre care nu se știau prea multe. După ce terminase teologia la Budapesta și se certase cumplit cu tatăl său pentru nesupunere, trecuse în orașele românești de la Dunăre. Refuzase preoția, își renegase părintele, pe care nici nu-l credea genitorul său adevărat, își părăsise mama disperată și mulțimea de prieteni și, cu agenții maghiari după el, alesese să-și piardă urma undeva, pe cheiurile din Brăila, Sulina, Galați și Constanța. Nici nu-și mai amintea câte pătimise în vremea aceea, în timp ce, în spatele său, textele sale inflamante în versuri și-n sibilinice propoziții scurte încă circulau și aprindeau mințile oamenilor cu meserii intelectuale. Trebuise să-și schimbe numele (îl păstrase doar pe Jonas), fusese hamal în porturi, vânzător de ziare, bragagiu ambulant, ucenic măcelar, mus pe barcazuri grecești și turcești, cârmaci și nostrom pe rarele corăbii englezești și olandeze care se încumetau în apele Mării Negre, paracliser prin biserici, vânzător de Biblii și cărți religioase, tipograf, predicator urban, conducător de greve și mici răscoale muncitorești. Stătuse luni bune în Istambul, în Atena, în Cadiz, în Marsilia, în Hamburg, în Amsterdam, în Liverpool, în Genova, în Malta, în Athos, ajunsese chiar și la Ierusalim. Fuseseră zile când stătuse în închisoare, dormise sub poduri și murise de foame, dar și zile când îndestularea și alte satisfacții mai mărețe îi bucuraseră trupul și mintea. Nicăieri nu simțea că e locul său, nicăieri nu-i plăcea atât de mult încât să rămână, nicăieri nu găsea ce căuta, oricât ar fi citit, oricât ar fi călătorit, oricât ar fi cunoscut. Lăsase de mult scrisul când se hotărî să se pregătească la astronomie, geografie și matematici, ca să-și dea examenul de căpitan și să se apuce de o meserie mai potrivită cu firea lui, până una-alta. Alesese Anglia ca să fie cât mai departe de Transilvania și numai după ce navigase de-ajuns cu vasele Imperiului Britanic, ca să i se recunoască ucenicia în Marină. Pe la patruzeci și opt de ani primi brevetul, pe care trecuse iarăși, mândru, numele întreg, cu adaosul nobil al Sângermanilor, fără să-i mai pese dacă-l mai căutau agenții unguri și austrieci. Până la Promised land nu fusese decât secund, abia acum i se dăduse comanda întreagă peste cei douăzeci și patru de oameni ai echipajului, laolaltă cu prietenia și admirația nețărmurită a armatorului. Era o goeletă frumoasă, de fapt un bric, după mărime, conservator și robust, în arhitectură, cu vele pătrate pe ambele catarge, cu velastraiuri, cu randă și focuri, cu dunetă proeminentă, teugă asemenea și magazie centrală. Piturat în alb și roșu, cu balustradele de lemn băițuit în cafeniu, vasul arăta încă bine, după zece ani de cărat marfă, pe apele lumii.
Pe 4 decembrie 1872, spuneam, părăsise Plymouth de două zile, cu o încărcătură de o sută de butoaie cu whisky, două sute de saci de cafea și patru sute de baloturi cu ceai, dafin, cimbru, piper, curry, zahăr brun, scorțișoară, cuișoare, ce urmau să alimenteze o garnizoană engleză din Botany Bay, Australia, conform unui contract foarte bănos cu armata. Îl aștepta un drum lung, prin Atlantic, Indian și Pacific, numai bun să zacă ceasuri de răgaz, în cabină, să mai cugete și să mai scrie câte ceva, cât îi permiteau obligațiile de căpitan și lumina revărsată prin cele cinci ferestre ale etamboului. Când marinarul din cartul de dimineață strigase, din gabia artimonului, ”vas la orizont, prova tribord!”, se aflau la peste o sută cincizeci de mile de coasta Portugaliei, pe direcția sud-sud-vest. Jonas lăsă ceașca de cafea pe cutia busolei de la cârmă, își mângîie câteva clipe barba albă, își dădu chipiul jos și scrută, cu binoclul, marea ca o câmpie liniștită, acoperită de ceață. Secundul și alți câțiva se buluciră și ei curioși de-a lungul copastiei de la tribord. Curând văzură tot mai aproape ivindu-se din aburi o goeletă, o brigantină neagră, cu mare parte din pânze strînse, navigând doar cu două focuri și cu gabierul trinchet. Când nu mai avură nevoie de telescoape și binocluri ca s-o observe, corabia fu cercetată în întregime cu ochii de tot echipajul, adunat buluc pe punte. Jonas tresări, cunoștea vasul și pe căpitan, fuseseră prieteni, de mult, când vânturile turbate ale Europei din acel veac îl aruncaseră tocmai în Quebec și Montreal, membru pasager în trupele revoltatului Robert Nelson. Dacă brigantina era Mary Celeste, după cum presupunea, și dacă o mai comanda, încă, preacucernicul Benjamin Briggs, atunci va avea loc o bucuroasă revedere, vor povesti, la un pahar de rom, ce se mai întâmplase prin porturile canadiene și americane și vor depăna pentru cei mai tineri extraordinarele momente petrecute alături de generalul Grant, în urgia aboliționistă care împărțise America. Pavilionul cu stele albe, fond albastru și dungi roșii flutura la pic, dar cele două catarge nu aveau niciun marinar în arboradă, nici pe punte nu văzu mișcare. Legănarea șovăitoare a etravei, cu bompresul smucit ușor când într-o parte, când în alta, arăta o navigație în derivă, fără control. Direcția, dacă era vreuna, părea să fie Gibraltarul, dacă nu vreun cheu portughez sau spaniol. Jonas ordonă punerea vasului său în pană, sub vânt, strângerea pânzelor și pregătirea pentru întâlnire. Promised land înțepeni sub lanțul celor două ancore, cu surata ei în tribord, iar Jonas, cu secundul, nostromul, chirurgul și alți patru marinari coborâră în barca lăsată la apă. Vâsliră până ce se izbiră de carena brigantinei și, în lipsa oricărui semn că fuseseră reperați, începură să-i dea ocol, ferindu-se de ciocnirile prea violente de corpul vasului. Vântul moale și marea calmă, rare în sezonul acela, îi ajutau din plin, numai frigul îi cam pătrundea pe sub mantale și căciuli. La pupa, sub balustradele albe, citiră ”Mary Celeste, New-York”; Jonas strigă prin portavoce ”Ahoe, aici căpitanul Jonas Gaube Ahașver de pe goeleta Promised land, sub pavilion englez, e cineva acolo?!”; bocăniră cu vâslele în carenă; strigară din nou, din răsputeri. Ceața nu se ridicase complet, când găsiră la pupa o parâmă groasă, atârnând până aproape de apă. Semăna a invitație. Urcară, pe rând, acostând barca de un tachet. O cumplită tăcere bântuia ca un fum înecăcios și rău prevestitor sus, la bord. Timona se rotea singură, aiurea, iar cabina centrală avea toate ușile deschise, fără să se vadă vreun semn de viață după ele. Jonas împărți oamenii, unii în santină și magazie, alții sub teugă, el în cabina căpitanului. Un ceas cotrobăiră toate încăperile vasului și strigară mereu pe cine-ar fi fost. Mary celeste se dovedi o corabie pustie, niciun om nu se afla la bord, Dumnezeu știa de ce și de când. Se întâlniră din nou pe punte, după explorare și constatară că lucrurile erau peste tot intacte: hamacele și lăzile cu lucruri ale echipajului, cele peste o mie cinci sute de butoaie cu alcool pur din magazie, proviziile, hărțile și instrumentele de navigație. Lipseau doar barca cea mare, sextantul, cronometrul și jurnalul de bord, iar două pompe și busola erau distruse iremediabil. Aproape trei picioare de apă stătută clipoceau urât mirositoare în santină, de cine știe cât timp. Dacă părăsiseră toți vasul sau dacă fuseseră aruncați undeva, pe vreo insulă, nu se putea ști, căci niciun cadavru sau rănit nu atesta vreo luptă sau vreo revoltă. Nu existau decât urmele vieții, nu viața însăși, pe Mary Celeste. Aveau de-a face cu un vas-fantomă, cu moartea închisă într-un sicriu plutitor, ceea ce nu era de bun augur pentru drumul lor lung către Australia. Urmau să coboare și să anunțe descoperirea șocantă primului vas care mergea spre Azore sau spre alt port apropiat, pentru ca autoritățile să-și facă datoria.
Dar bătrânul cetățean al Transilvaniei austro-ungare, Jonas Gaube Ahașver de Sângerman, nu spusese nimănui ce găsise în cabina căpitanului, și ceea ce găsise se afla în buzunarul de la piept al tunicii sale albastre de ofițer, cu opt nasturi, așezați pe două rânduri de câte patru. Era o scrisoare cu semnătura lui Benjamin Briggs, în care acesta notase, pe fugă, în ce împrejurări părăsise vasul cu soția sa, cu fiica de doi ani și cu tot echipajul, de ce, când, cum și unde. Ceea ce povestea căpitanul lui Mary Celeste pe hârtia lăsată pe masă întrecea orice imaginație și nu mai fusese vreodată pomenit în vreo carte de pe Pământ. Văzuse și auzise în timpul călătoriei sale peste Atlantic ceea ce niciun om nu văzuse și auzise sau, cel puțin, nu lăsase mărturie. Era o revelație supremă, REVELAȚIA însăși, o parte din ADEVĂR, din CALE și din VIAȚĂ. În opinia lui Jonas, era TOTUL, ceea ce se afla dincolo de ceea ce se vede, exact ce căutase, ce așteptase, ce dorise. Întors pe vasul său, ordonă direcția Portugalia, debarcă imediat, își trimise demisia prin telegraf și dispăru pentru totdeauna din lumea celor cunoscuți. Numai el știa unde și nimeni nu va afla vreodată. Vasul nu-și mai găsi alt căpitan și armatorul trebui să vândă toată marfa pe loc, în piețele iberice, ca să nu iasă în pierdere, deși pierdu destul prin neonorarea contractului. Vasul însuși fu vândut pe mai nimic unui modest proprietar lusitan în pragul falimentului și i se pierdu urma.
Fostul secund de pe Promised land încă mai povestea, mulți ani după aceea, că atunci când i se ordonase cap compas spre Lisabona, o altă brigantină americană, Dei Gratia, sub comanda lui David Morehouse, se ivise dinspre vest, după ce vălătucii de ceață pieriseră, iar orizontul devenise limpede ca o pânză spălată, în soare. Dar neașteptata întorsătură a călătoriei sale spre Australia luase o asemenea amploare, încât nimeni nu mai așteptă să întâlnească noul musafir plutitor, ca să cerceteze, împreună, puntea pustie a vasului-fantomă. Misterul absolut al dispariției căpitanului Jonas Gaube Ahașver de Sângerman se adăugase deja misterului absolut al vasului Mary Celeste, cu echipajul său dispărut undeva, dincolo de putința de cunoaștere a celor vii. Pe ultimul căpitanul Morehouse îl va relata și el, curând, într-o poveste a lui.

(povestire apărută în ultimul număr al revistei ”Hyperion”, din Botoșani)

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *