Oameni pe care i-am cunoscut: Profesorul şi scriitorul Mihai Zamfir

Mihai Zamfir este un nume important în cultura românească. Din bogatul său CV citez numai câteva puncte: profesor la facultatea de litere a Universităţii Bucureşti, autor a cinci romane şi al volumului „Scurtă Istorie. Panorama alternativă a literaturii române”, premiat de revista „Observatorul Cultural” în 2012 şi apărut deja în două ediţii, la Cartea Românească (2011) şi la Polirom (2013), ambasador al României în Portugalia (1997-2001) şi în Brazilia (2007-2013). Fişa lui completă poate fi găsită la adresa   http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Zamfir

L-am cunoscut la Bucureşti, eu eram elevă, el student, coleg şi prieten cu fratele meu, Toma. Acuma, când mă gândesc la Mihai, îmi apare imaginea cartierului Mântuleasa din Bucureşti, unde  îl vedeam zilnic. El se îndrepta spre facultate, eu spre liceu. Diferenţa dintre noi nu era mare, dar la acea vârstă părea uriaşă. Îl vedeam de pe trotuarul celălalt, el mergând gânditor spre Universitate, eu în direcţia opusă, spre liceul de pe calea Moşilor. Întâlnirea cu intelectualul şi omul de cultură Mihai Zamfir s-a produs mult mai târziu.

Ca studentă, îmi plăcea şi mie să umblu, observând oamenii, casele, porţile de fier forjat, trotuarele crăpate de rădăcinile copacilor. Abia după mulţi ani, când l-am cunoscut mai bine pe Mihai şi, mai ales, i-am citit romanele, l-am recunoscut în ele pe cel care se plimba în cartierul Mântuleasa, un „citadin” convins, ca mine.

Primul contact „literar” cu Mihai l-am avut la sfârşitul anilor ’90, când am început să-i citesc cu regularitate -via internet- articolele din „România Literară”. În acea perioadă s-a întâmplat să o cunosc, prin mama mea – criticul de artă Amelia Pavel- şi pe Adriana Bittel, care lucra la „România Literară” şi care era prietenă cu Mihai. Mama descoperise, din scrisorile mele, că aveam talent de povestitor şi m-a îndemnat să public. Cu ocazia lansărilor mele de carte, la începutul anilor 2000, prieteniile mele cu Mihai şi cu Adriana s-au cimentat. Îi vizitam la fiecare venire a mea la Bucureşti. Odată, plimbându-mă cu Mihai prin cartierul lui, am remarcat mirosul puternic de tei. „Copacul care miroase aşa de puternic e teiţă, nu tei”, mi-a spus Mihai. „Cum, există şi teiţe?”am întrebat.  „Da”, mi-a spus el! „Şi care e deosebirea?” am insistat. „Teiţele sunt cele care înfloresc primele, teii vin după zece zile”.

Mihai are un zâmbet blajin şi o vorbă aleasă. Nu a aderat la mijloacele moderne

de comunicaţie, nu email sau internet. Îmi spunea când era în Brazilia, cred: eu nu vreau nimic altceva decât să am linişte şi să pot scrie! Venit în ţară după misiunea diplomatică din Portugalia îmi povestea, amuzat, despre pasiunea portughezilor pentru ouă: au o reţetă de cozonac cu 30 de ouă, nu fac nicio restricţie la a consuma oricâte ouă pe zi şi le pun chiar şi în orezul cu lapte!

Despre întâlnirea de neuitat cu Matei Călinescu şi Mihai Zamfir la Bucureşti, în 2006, când am luat împreună un prânz, am pomenit deja în amintirile despre Matei Călinescu.

Citind cu regularitate articolele lui Mihai Zamfir din „Româina Literară”, îi urmăream parcursul nu numai literar, dar şi geografic. Dar cel mai mult m-am apropiat de Mihai când i-am romanele „Fetiţa”, „Poveste de iarnă”, „Acasă” şi „Se înnoptează. Se lasă ceaţa”. Deşi sunt diferite unul de altul, în toate, elementul „citadin” sau, mai precis, decorul în care se petrece acţiunea este descris cu atâta amănunţime, încât devine un personaj.

no images were found

„Fetiţa” (Polirom 2003) este, cum declară însuşi autorul, încercarea lui de „rescrierea unei   capodopere a secolului XX, Lolita de Nabokov.” Mihai Zamfir, spre deosebire de Nabokov, aduce însă, pe lângă personajele principale, profesorul universitar Pavel şi studenta lui, Raluca, decorul locurilor din Bucureşti unde ei se întâlnesc. Iar acest decor, descris în detaliu, e nu numai prezent, dar conturează bine starea personajelor. La orice pagină ai deschide romanul, dai de prezenţa oraşului: „Coboară fără grabă până la malul Dâmboviţei. Dincolo de parapet – apa neagră clipocind în suflarea vântului, muntele întunecat al Palatului de Justiţie. De ce o fi aşa obosit”? sau „Urcă din greu pe Calea Călăraşi spre Sfânta Vineri, cu speranţa că în curând se va prăbuşi pe patul uitării”. (pag. 96). Descrierile de decor au darul de a acompania emoţiilor personajelor: „Raluca s-a lăsat puţin aşteptată în Piaţa Unirii; a acceptat o plimbare prin începutul sufocant de seară, până la Mitropolie, urcând cu efort dealul înverzit deja prăfos . O dată intraţi însfârşit în salon, Pavel a simţit că ceva scârţâie şi că amândoi erau prea crispaţi”. (pag 146).

Aceleaşi descrieri amănunţite ale Bucureştiului apar, chiar de la prima pagină, în romanul „Poveste de iarnă” (Polirom 2004): „Aici, lângă Palatul Telefoanelor, curentul – mai puternic ca oriunde – te împinge de la spate în jos, spre Brezoianu, în micul labirint de străzi vecine cu grădina Cişmigiu.” (pag. 11).

În romanul „Acasă” (Polirom 2004), editat în acelaşi volum cu „Poveste de iarnă”,  acţiunea se petrece în jurul unor vizite făcute de fiu mamei lui, mutată dintr-o casă veche într-un într-un bloc nou. Dialogurile dintre mamă şi fiu au loc în faţa albumelor de fotografii păstrate de mamă, care descriu istoria familiei. Iată părerea Monicăi Lovinescu despre acest roman: „Mihai Zamfir a scris o cartea de o uimitoare puritate, de un clasicism straniu, însă bine venit de a un modernist ca el –Acasă. O moarte a oamenilor, a caselor (demolate), o nesfârşită plângere -fără urmă de melodramă- asupra timpului care trece.” Şi aici găsim descrierile pe care Mihai le iubeşte: „Mi-am petrecut treizeci şi trei de ani din viaţă – primii trei zeci şi trei – într-o casă nu departe de malul lacului, în mahalaua încărcată de grădini dintre Floreasca şi Lacul Tei….Strada noastră….mărginită de castani şi de tei, ale căror rădăcini umflau trotuarele înguste, strada părea brăzdată de canale cu sevă…” (pag. 172).

Felul în care Mihai Zamfir foloseşte descrierile mi-a adus aminte de lungile lui plimbări de pe vremea în care şi eu le iubeam. Citindu-i romanele, îmi spuneam că un scriitor de literatură trebuie să scrie în limba oraşului în care trăieşte. Pentru că locul acţiunii,decorul interior şi exterior al desfăşurării celor scrise rămâne element real al trăirilor aurorului, chiar dacă subiectul e ficţiune.

Foarte interesant mi s-a părut faptul că în romanul, „Se înnoptează, se lasă ceaţa” (Polirom 2006), Mihai Zamfir, pasionat iubitor al oraşelor, introduce experienţa lui de câţiva ani petrecuţi la Lisabona, în Portugalia, pentru ca să-şi plimbe cititorul, folosind stilul epistolar.

E greu ca atunci când îl cunoşti pe autor să nu-l „recunoşti” în ceea ce scrie, iar eu, iubitoare ca şi el a oraşelor, am vibrat cu atât mai mult! Zilele trecute i-am dat telefon şi, printre altele, i-am spus ideea mea că un scriitor trebuie să scrie în limba locului în care trăieşte. A fost de acord, dar, dacă e vorba de studii ştiinţifice, mi-a spus că e posibil ca scriitorul să le scrie şi în altă limbă. La sfârşit l-am întrebat dacă şi acuma tot aşa i-ar plăcea, să aibă linişte ca să citească şi să scrie. Sigur, tot aşa. Nici televizorul nu-l deschide, nici internetul, el e omul plimbărilor, al cărţilor şi al scrisului. Rari asemenea oameni, astăzi!

Un comentariu

  1. M-a uns pe suflet articolul 🙂 Si eu sunt o mare admiratoare a domnului Zamfir si ma bucur ca am avut norocul sa-l am ca profesor. I-am citit toate romanele in afara de „Fetita”, care vad ca nu se mai editeaza, poate am noroc sa o gasesc intr-un anticariat.
    http://www.bookishstyle.ro/

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *