Moldova mea mai înseamnă doar amintirile care revin, delicate şi muzicale,aduse spre mine de mişcarea trandafirilor din grădină. Atunci când îmi îndrept privirea spre un colţ de stradă, cu acea arhitectură edenică a copacilor şi curţii, ceva din trecut se redeşteaptă. Madlena mea poate fi un parfum, un grăunte de culoare, o atingere, un pas, un nor care străbate cerul urban,un lătrat care răsună şi atrage, după sine, suita de răspunsuri a unei întregi părţi de mahala. Madlena mea, o gust în clipele în care dorul Moldovei mă bântuie şi în mine palpită un suflet care a fost al celor de dinaintea mea, înainte a de a ajunge la mine.
Moldova mea nu este un colţ de hartă geografică, delimitată de acel râu pe care l-am traversat şi pe care generaţii de şcolari l-au imortalizat, pe urmele lui Alecsandri. Moldova mea există dincolo şi dincoace de Milcov, pendulând deasupra pământului ca un obiect lunar, luminând în serile în care ai vrea ca nimic din tot ce a fost minunat să nu fi dispărut niciodată. Moldova mea nu mai are nici un suport terestru, ea este liberată din chingile unei istorii pe care a mutilat-o progresul,până la nerecunoaştere. Ea s-a înălţat asemenea acelui zmeu pe care bunicul meu mi-l închipuia în copilărie, zvelt şi curajos, atingând vârful lumii cu degetele sale. Moldova mea este o suită de morminte, peste care creşte iarba şi printre care alunecă, discret şi timid, câinii din ţintirim. Glasul clopotelor nu îi mai poate aduna pe cei care au murit. Rămâne, în urma lor, un gol pe care îl umple vârtejul cuvintelor fragmentate pe care mi le aduc aminte în vis.
De câte ori închid ochii, revăd acea gară în care, asemenea atâtor altora de dinainte de mine, am coborât spre a întra în vacanţe. Focşani, gara mea simbolistă,cu cărămidă aparentă şi ceas francez cu carapacea înţepată de vreme, cu bastoanele bunicului meu şi cu presimţirea ei care îmi făcea inima să îmi bată atât de tare, Focşani, graniţa la care mă opream ştiind, poate, că ea avea să fie pentru mine, toată viaţa mea, pragul pe care nu îl voi depăşi, Focşani, urbea peste care zboară sunetele ce se liberează din turnul primăriei, Focşani, urbea în care mi-am imaginat că aş fi putut fi , cândva, un tată de familie cu gambetă şi curte înecată de iedere, Focşani, un fum al iernii şi o elegie a primăverilor care se grăbeau spre a anunţa verile fără de sfârşit, Focşani, oraşul meu pierdut, printre ale cărui alei şi străzi mă strecor, acum, flancat de umbrele mele, Focşani, pe tine te invoc, centru din care iradiază acea lumină pală şi autumnală pe care o contemplam alături de bunicii mei în serile de septembrie, Focşani, pe tine te chem să mi te arăţi, în acea splendoare domestică de curţi, licee şi bulevarde, cu desenul eclectic al teatrului tău şi cu dioramele din grădina zoologică, Focşani, spre tine mă îndrept în fiecare vis al meu, căci ştiu că în adâncul tău este închisă, ca într-un album de familie,suita de mâini şi de mângăieri a celor pe care i-am iubit, Focşani, glasul tău îl aud cum răsună de pe strada mea, glasul tăul îl recunosc în fiecare mişcare de frunze şi în fiecare tresărire de fronton ruinat, Focşani, locul din care a început totul, Focşani, Moldova mea.
Dintre toate paginile pe care le- am citit vreodată, unele mă vor bântui până la capăt, revenind asemeni spectrelor pe care nici măcar ridicarea zilei nu le poate alunga. Finalul din “ La Medeleni”, cel despre care am scris şi pe cate îl pot recita, oricând, evocând fiecare întorsătură cehoviană de frază, finalul pe care l-am recitit în clipele în care mă despărţeam de casa mea. Singur în camera cu pachetele strânse, în mână cu cartea în care un alt sfârşit se transcria- în acea vară am întors , pentru ultima dată, privirea spre casa în care bunicii mei au trăit şi au murit şi am ştiut că nu voi mai păşi, niciodată, pe acel drum, am ştiut că totul se întipăreşte în minte şi că voi trăi, pentru restul vieţii, înconjurat de regrete, de moarte şi de despărţiri, la fel cum Truffaut îşi croieşte edificiul său tombal în “La Chambre verte”. Nici o iubire, nici un viitor, nici un surâs nu vor putea retrezi dimineţile abandonate acolo. Peste ani, casa rămâne în picioare, cariată de ploi şi înnecată de soarele care se ridică şi se coboară, implacabil, iar în camerele cu duşumeaua spartă duhurile se mişcă neauzit şi nevăzut, atingând splendoare arsă a vieţii lor pierdute.
Moldova mea este toate acestea şi de aceea mişcarea fiinţelor din jurul meu nu mă mai poate atinge. Cei vii nu mai pot ucide, încă o dată, ceea ce s-a stins, iar miasmele vulgare nu mai pot copleşi parfumul trandafirilor care se unduiesc în grădină. Moldova mea se închide ca o petală de gura- leului. Din Focşani nu a mai rămas decât acel colţ de fericire limpidă din care mă priveşte câinele meu. Întins între flori, cu ochii spre depărtare, el este una cu această mişcare de spirite, de inimi, de regrete şi de bucurie care nu poate fi numită decât dând un nume culorilor care nu au unul. Prin el şi prin liniştea grădinii, mă apropii de acea Moldovă eterică, muzicală, evanescentă şi graţioasă. Şi redevin una cu ea, una cu acest sunet care se arcuieşte în amiezele care nu au sfârşit.