ARGUMENT
Cum ne amintim prima zi de şcoală? Ce urme a lăsat în memoria noastră acea inevitabilă „primă zi de şcoală”? Pentru Ioan T. Morar şi Vladimir Tismăneanu, prima zi de şcoală a fost acum mai bine de jumătate de secol. Pentru Robert Şerban, acum mai bine de 35 de ani. Pentru Florin Şari şi pentru subsemnatul, cu mai mult de 30 de ani în urmă. La dumneavoastră cum a fost atunci?
(C.P.)
Bosumflat, încruntat, alungat – prima zi de şcoală
Nu îmi amintesc nimic, nimic exact, nimic relevant despre prima zi de şcoală, cu o excepţie: un moment de după terminarea primelor ore din prima zi de şcoală. Nu îl ţin minte în toate detaliile, dar ce a rămas, la modul material, din el mă ajută să adun multe piese din puzzle-ul care stă în memoria mea despre acea primă zi de şcoală.
E vorba despre o fotografie, făcută la marginea terenului de sport din curtea şcolii – a terenului principal, cel de handbal. Sînt lîngă bara de exerciţii fizice. Am uniformă şi o şapcă pe cap unde e înscris, cred că era culoarea galbenă (poza e alb-negru, un portet gen „bust”), „Sc Gen 14”. Instantaneul e foarte aproape de gardul care desparte curtea şcolii de creşa de lîngă – creşa de la cinema „Flacară”. Şi e relevant acest amănunt – e creşa la care mama mea e asistentă medicală. Ea e, de altfel, şi autoarea morală a acestei fotografii. Cel care a făcut poza era un fotograf obişnuit al momentelor festive, fie ale şcolii, fie ale creşei de dincolo de gard. E, cumva sublim, sublimat, şi ea în această poză. Ea m-a chemat la gard, ea a vorbit cu fotograful, ea se uită către mine, aşezată dintr-un unghi care nu apare în poză. E sigur acolo, lîngă mine, la cîţiva metri.
Altfel, despre prima zi de şcoală în memoria mea sînt doar contururi extrem de vagi. Simt că am fost undeva într-o mulţime – retrospectiv, trebuie să fi fost celebrul „careu”. Simt că sînt dus către cineva impunător, dar cald – aşa am simţit-o mereu pe extraordinara mea învăţătoare, doamna – pe atunci, „tovarăşa” – Pătroi Aurora. E imposibil să nu ma fi enervat chiar din prima zi ghiozdanul – cînd mă uit la pozele în care apare şi el, şi acum mă cuprinde o uşoară iritare. Era un ghiozdan destul de mare pentru un copil de clasa întîi. Nu îmi amintesc nimic despre nici un coleg, nu îmi amintesc cum am intrat în clasă pentru prima dată.
Mai bine decît orice – decît aceste contururi vagi, dar şi decît momentul foto care mă ajută să ancorez în memorie acea primă zi de şcoală – ţin însă minte ce s-a întîmplat cu o zi înainte. Şi asta nu o voi uita niciodată. Iată: cu o zi înainte de a începe şcoala, am venit la oraş, adus aproape cu forţa. Am copilărit la bunici, într-un sat. M-am simţit minunat acolo, atunci. Dacă există Paradis, probabil că unele locuri din Paradis trebuie să semene cu unele locuri de acolo, din satul bunicilor mei, aşa cum le-au văzut ochii mei de copil. Şi ar trebui să existe. Aşadar, am fost adus aproape cu forţa la oraş. Mi s-a spus din timp că urmează să mă duc la şcoală, am refuzat să cred, am fugit de acasă, m-am ascuns. M-au prins pînă la urmă. Ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri: am plecat seara de acolo, ploua, cu o seară înainte de prima zi de şcoală. Nu ştiu prin ce întîmplare, prin sat trecea un camion miliar, o măgăoaie care duduia din toate încheieturile. Bunicul meu a fost colonel la graniceri. Pesemne că se cunoştea cu cei din camion. A oprit pentru cîteva ore la noi, la casa bunicilor. M-au urcat în camion. Către Turnu Severin. Dacă am plâns atunci? Normal că am plâns!
În fotografia despre care am pomenit mai sus, nu zîmbesc. Aşa am fost, cu siguranţă în prima zi de şcoală, aşa m-am simţit: bosumflat, încruntat, alungat.