Cine a fost Leonid Dimov? Probabil că mulţi cititori ai acestui Punkt al săptămânii îşi vor pune această întrebare. Poet în răspăr cu moda şi módele vremii sale, cu un parcurs biografic sinuos, care l-a plasat de mai multe ori în postura marginalului, Dimov e departe de a fi astăzi o celebritate.
Leonid Dimov s-a născut Leonid Mordcovici, pe 11 ianuarie 1926, în oraşul Ismail din Basarabia, pe atunci românească. Fiu nelegitim al unei tinere creştine şi al unui evreu, Dimov a fost marcat încă din copilărie de statutul de „fiu al jidovului”. Adoptat de bunicii ortodocşi practicanţi, trăieşte ca pe nişte drame schimbarea numelui din Mordcovici în Dimov, problemele de la şcoală, unde copiii îi dau cu cartea-n cap şi-i zic în batjocură „jidove”, şi de unde aproape că este dat afară, la 15 ani, în 1941, dar scapă prin intervenţia bunicului pe lângă ministrul învăţământului. Devine, în studenţie, redactor al revistei comuniste „Studentul român”, se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, pentru ca în 1953 să fie arestat pentru „agitaţie publică”, pe motiv că, din câte povestesc cei ce l-au cunoscut, urinase pe statuia lui Stalin, aflată pe atunci în parcul Herăstrău.
Din cauza circumstanţelor istorice şi biografice, Dimov ajunge, practic, să scrie pentru sertar mai bine de douăzeci de ani, debutând editorial în 1966, la 40 de ani. Arestarea din motive politice i-a atârnat ca o tinichea de coadă şi l-a ţinut pe margine. La maturitate, prietenia cu mai tânărul Dumitru Ţepeneag îl va aduce sub lupa Securităţii pentru aproape tot restul vieţii.
Dimov e cunoscut astăzi, atât cât este, ca reprezentant al onirismului, mişcare literară cu o viaţă foarte scurtă, pe care a întemeiat-o alături de prietenul său „Puiu”, adică Dumitru Ţepeneag. Dar nu atât „evazionismul” literaturii oniricilor a deranjat Partidul, ci critica lor socială şi politică deschisă, în cenaclu, pledoaria lor explicită pentru libertatea de exprimare şi faptul că, în 1968, s-au solidarizat făţiş cu scriitorii cehoslovaci, iniţiind demersurile pentru o plenară Uniunii Scriitorilor pe această problemă.
La biografia „cu pete” s-a adăugat o operă ea însăşi în răspăr cu vremea sa. Într-o perioadă în care se reabilita metafizicul în poezie, sensul „înalt”, Dimov alege drumul contrar, spunând franc: „Poezia începe acolo unde filozofia nu mai are ce căuta pentru că armele acesteia sunt prea grosiere”. Apoi, sonorităţile însele sunt altfel, iar imaginile, parcă din altă lume:
„În piata cu celebru nume şvab Creştea, pâna la cer, un baobab Cu frunze cât o casă, cu bodegi Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi. Cu gări albastre-n care stam zâmbind La străvezii pahare cu absint Şi povesteam din viaţă, şi râdeam De peştii care ne priveau din geam, În seara-aceea-n care nori duioşi Au oglindit lătraturi şi cocoşi Şi medici de zăpezi cu nume şvab Zăcând lângă bolnavi, în baobab.”
De fapt, la o a doua privire, nu sunt întru totul din altă lume, căci elementele alcătuitoare sunt perfect terestre. Dar organizarea lor e cumva diferită, rezultând o lume fluidă, de vis, cumva omologă lumii obişnuite, cum obişnuia să spună Ţepeneag. Din 1966 până în 1982, anul apariţiei ultimului său volum antum, Dimov a construit pas cu pas o operă poetică de o originalitate incontestabilă, considerată azi de specialişti o placă turnantă a poeziei româneşti postbelice.
La 27 de ani de la moartea lui Dimov, avem de-abia de doi ani adunată într-o ediţie critică opera sa poetică, publicarea acesteia fiind unanim aclamată de critica literară; iar asta e minunat, pentru că de-abia de acum încolo steaua lui poetică poate începe să urce. Căci – aşa cum spun de fiecare dată când am ocazia – despre asta este vorba: să-l citim pe Leonid Dimov.
