Contrar reprezentării comune, admiraţia nu e contemplativă. Nu presupune prostraţia cataleptică în faţa obiectului admirat. S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că, în accepţiunea curentă, cel ce admiră e văzut ca un personaj încremenit de fascin, cu ochii căscaţi larg şi cu gura întredeschisă într-un zâmbet vag tâmp şi, cum altfel, admirativ. Nimic mai nepotrivit cu natura reală a admiraţiei – care e o formă de activism. Întâlnirea cu recipientul admiraţiei întotdeauna zdruncină, nelinişteşte, excită. Într-un înţeles quasi-sexual, câteodată, dacă ar fi să-l credem – şi nu văd de ce nu – pe Jean Cocteau care, într-un text din Mes monstres sacrés catalizat de admiraţia pentru pictorul şi sculptorul Raymond Moretti, produce următoarea observaţie: „Admiraţia veritabilă nu e altceva decât un fel de erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic care declanşează în noi, dincolo de voinţa noastră, ceea ce am putea numi un fenomen de sexualitate spirituală”. Aşadar, nu o blegeală ecstatică, postludică, ci de-a dreptul „o erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic”. Admiraţia e, care va să zică, viscerală şi vectorială.
Lucrurile n-au de ce să stea altfel dacă aducem discuţia înspre domeniul poeziei. Şi poezia e, în ce-o priveşte, „un spectacol de ordin fizic” – o mare poetă americană scria că, atunci când citeşte un poem bun, simte că i se deşurubează capul, iar un conaţional al ei, întâmplător tot mare poet, indica drept metodă de recunoaştere a unei imagini poetice reale senzaţia unei creşteri subite. Nu-i de mirare deci că spectacolul fizic al poeziei poate provoca sexualitatea spirituală; e, dimpotrivă, de aşteptat ca energia ei să catalizeze admiraţia fiinţelor celor mai lesne excitabile. Nu e întâmplător că tocmai Cioran, capabil la şaptezeci de ani să consume fizic un amor târziu cu o profesoară de filosofie de treizeci şi cinci (rog să-mi fie iertată indecenţa, de vreme ce Friedgard Thoma însăşi mărturiseşte pe şleau consumarea legăturii) – nu e, deci, întâmplător că vibratilul Cioran a produs admirabilele Exerciţii de admiraţie.
După cum nu-i deloc întâmplător că tocmai poeţii douămiişti, trataţi de la bun început de sexualişti şi chiar pornografi, dovedesc celui dispus să-i observe fără preconcepţii o reală voluptate a admiraţiei. Dintre generaţiile poeziei române, cea douămiistă mi se pare cea mai dispusă să-şi admire precursorii; interbelicii n-aveau cu ce generaţie anterioară să se drăgălească ori să se războiască, şaizeciştii n-aveau altă opţiune decât să-i ignore pe proletcultiştii anilor ’50, optzeciştii sunt în război deschis cu şaizeciştii, nouăzeciştii au complexul adamismului – abia douămiiştii sunt cei care-şi cultivă făţiş maeştrii. Dacă nu-mi vine în minte vreun optzecist care să-şi fi declarat expressis verbis admiraţia de ucenic vrăjitor pe lângă vreun maestru şaizecist, în ce-i priveşte pe douămiişti e greu de găsit vreunul care să nu profeseze veneraţia pentru nouăzecişti precum Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Daniel Bănulescu, optzecişti ca Ion Mureşan, Mariana Marin, Alexandru Muşina sau Mircea Cărtărescu, şaizecişti precum Nora Iuga sau Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov, poeţi hors génération precum Gellu Naum sau Ion Caraion… (Ba da, tocmai mi-am amintit de ucenicia lui Traian T. Coşovei pe lângă Nichita Stănescu, dar pare mai degrabă excepţia într-o generaţie de şaizecioclaşti).
Departe de a fi nişte Calibani, cum o bună parte a criticii încă mai crede, visceralii şi vectorialii douămiişti au mai degrabă stofă de atleţi ai admiraţiei. Destule dintre textele lor sunt ele însele exerciţii de admiraţie, fie dedicate în clar maeştrilor, fie à la manière de. Iar liniile de forţă ale acestor energii admirative, odată desenate, ar putea revela o generaţie care, departe de a face tabula rasa din poezia anterioară, a înţeles dimpotrivă exemplar cum să continue filiaţiile începute de vechii maeştri.
