Poveste de octombrie

Uitase-n timp ce dãruitã
Era-n veşmântul de tãcere
Pe care şi-l punea în lume
Ca sã n-o bage-n seamã nimeni.

Dar visteria dinãuntru
Îi scãpãra în ochi, în zâmbet,
În mersul paşilor de raze
Pe strada plinã de palavre,
Fãcând mulţimea sã viseze
La vocea ei necunoscutã.

Se pomeni ademenitã
De cei din jur, strânşi s-o asculte,
Şi începu sã le vorbeascã.

Asemeni frunzelor de aur
Ce cad lãsând copacii negri,
Lumina care o sfinţise
Pãli treptat pânã se stinse.

Lumea din preajmã se rãrise,
Deşi ea continua sã spunã,
Pânã rãmase numai umbra
Care-i fãcea semne sã tacã.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *