Târziu, despre TIFF şi Galactoria (I)

Ca nişte rotocoale bătrâne de fum, mirosind a vată de zahăr şi a scrumiere gotice, poveştile Clujului se întorc mereu, mă locuiesc şi mă aprind. Dintre cele mai recente, şi totodată dintre cele mai mândre: Tiff-ul şi Galactoria. Insomniac cum sunt, bat cinematografele. Mă urmează şi alte stafii, mulţi şi multe. Nu pot rata serile de proză scurtă, cu scurtmetrajele lor stacojii. Nu voi uita niciodată The Nail (r. Benedikt Erlingsson), Next Floor (r. Denis Villeneuve), Danse macabre (r. Pedro Pires)… Anul 2009 mi s-a părut a fi vârful de gamă a tot ceea ce a însemnat secţiunea “Umbre” a festivalului clujean. I-a urmat apoi o pantă descendentă, când, în scurtmetrajele cu pricina, preţul la ketchup s-a ieftinit simţitor. 2014 a adus o evoluţie remarcabilă în imagine şi în efecte speciale, dar povestea continuă să aibă de suferit. Blow your trumpets Gabriel (r. Dariusz Szermanowicz) este o reclamă ieftină şi expirată la satanism de care până şi acoliţii săi s-ar ruşina, Dédalo (r. Jerónimo Rocha) şi Don’t move (r. Anthony Melton) sunt artificii pe un tărâm ultra-bătătorit, care reclamă numeroase şi dezonorante déja-vu-uri. Cel mai prost film mi s-a părut trâmbiţatul Bulimia Purpura: impresionant la capitolul imagine, dar incapabil în a transmite mai mult de atât, chiar de-ai răsturna Voroneţul peste el. N-am nimic cu pictorii (ave, dragii mei Tavi Grigoraş & Alina Staicu!), dar există anumite riscuri pe care e bine să ni le asumăm dacă pornim la un drum în care personajul principal este… culoarea (suprainterpretarea mea, da, da, ştiu). Cel mai bun scurtmetraj străin de anul acesta mi s-a părut animaţia Thanatier, ultimul călău (L’art des Thanatiers, r. David Le Bozec). În ciuda subiectului macabru, este singurul care nu greşeşte: it goes classic. Croiul original al poveştii, muiat bine în legendă, umorul şi ironia franţuzeşti, ştiinţa de a întoarce totul pe dos: călăul în pânză cvasi-hagiografică. Petit homme vit encore.

Scurtmetrajele româneşti au lăsat demult timiditatea deoparte, până şi pe aceea de ordin tehnic, şi atacă nu mai puţin curajos, cu o imaginaţie debordantă, statuia – pare-mi-se – uşor erodată a trâmbiţatului minimalism cinematografic autohton. Mă conving încă o dată că resursele noastre pentru comedie sunt nelimitate: Cai putere (r. Daniel Sandu) şi Tatăl nostru (regizat de fostul meu coleg de la C.F.M., Sergiu Lupşe) sunt capete de afiş. Primul are niţică înclinaţie pentru artificiu, al doilea are o mică problemă cu sunetul, dar ambele pot sta singure în picioare. Dacă intenţiile lui Radu Jude din Trece şi prin perete sunt de apreciat, realizarea lor e doar parţială. Revenind la insurecţia anti-minimalistă, aceasta obţine rezultate notabile şi prin O lume nouă (r. Luiza Pârvu), cu senzuala Olimpia Melinte în rolul principal, dar mai puţin prin Ela, Panda şi Madam (r. Andrei Răuţu), unde mesajul nobil este subminat de triada facilitate & previzibilitate & ostentaţie. Mici bijuterii stilistice sunt Kowalski (r. Andrei Creţulescu) şi Să mori de dragoste rănită (r. Iulia Rugină), care nu pot funcţiona, însă, pe scara originalităţii, decât ca eventuale şi onorabile exerciţii de admiraţie (Tarantino & Co.) Plimbarea (r. Mihaela Popescu), ultimul mohican minimalist al selecţiei, este şi cel mai slab dintre scurtmetraje: o doamnă la o vârstă onorabilă vrea să şi-o pună şi… guess what? …Şi-o pune! Wooow, de la atâta inventivitate, am să fac bulbuci. N-am zis, am dat cu barda.

Galactoria lui Miklós Bács este cealaltă atracţie a debutului verii. Între tragicul mândru al pieselor regizate de profesorul clujean şi divertismentul de calitate al stand-up-urilor marca Dragoş Pop, îmi port şi eu paşii, mintea, zilele. Galactoria este un miracol. Miracol se cheamă şi acela care reuşeşte să ne adune pe toţi, salahori sau idealişti, actori grăbiţi sau raisonneuri, cu discreţie, sub cupola deliciilor artei dramatice: profesorul Bács a reuşit imposibilul, conectând individualul cu universalul şi făcând şcoală într-o vreme potrivnică oricărui model paideic şi la timona unor generaţii crescute pe muchie de cuţit: susceptibile la culme, oricând gata să erupă, super-inteligente, dar mereu imprevizibile. Ce model de construcţie identitară trebuie să ancoreze scena interioară a acestui om? Câtă modestie, eleganţă şi viziune risipeşte acest regizor şi pedagog excepţional? Se va şti, probabil, abia peste 10-20 de ani, când noile generaţii de actori şi regizori clujeni îşi vor scrie singuri paginile în cartea teatrului şi filmului românesc. Nu mă îndoiesc, după ce am văzut Părinţi şi copii, Sweet Charity sau 1642 – spectacolul de commedia dell’arte – că locul său în cultura română merită menţionat între marii formatori de viziune teatrală şi, cu precădere între doi mari furnizori de arhitectură scenică: Tompa Gábor, Andrei Şerban. Pare a avea de la amândoi câte ceva. De Afrim sau de Purcărete mi se pare că-l despart vocaţia pentru unitate şi pentru tragic (de primul) şi gustul pentru actualitate, simţul mai acut al prezentului (de al doilea).

(…to be continued)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *