Aşa trecu o lună, apoi încă una. Înainte de Anul nou sosi cumnatul în vizită pentru un timp. Ivan Ilici era la tribunal. Praskovia Feodorovna plecase după cumpărături. Cînd intră în birou, Ivan Ilici îl găsi acolo pe cumnat, un sangvin sănătos, care şi desfăcea singur geamantanul. La auzul paşilor lui Ivan Ilici, acesta îşi înălţă capul şi l privi o clipă în tăcere, o privire extrem de grăitoare pentru Ivan Ilici. Cumnatul deschise gura să scoată un „ah !“, dar se stăpîni. Gestul acestuia era o confirmare.
— M am schimbat, nu i aşa ?
— Da… oarecum.
Oricît încercă să mai aducă vorba despre înfăţişarea lui, cumnatul evită subiectul. Cînd se întoarse Praskovia Feodorovna, cumnatul se duse la ea. Ivan Ilici închise uşa cu cheia şi începu să se privească în oglindă, întîi din faţă, apoi din profil. Luă fotografia cu el şi soţia lui şi o compară cu ce vedea în oglindă. Schimbarea era imensă. Pe urmă îşi dezgoli braţele pînă la coate, şi le privi, lăsă mînecile în jos, se aşeză pe canapea şi se făcu mai negru decît noaptea la faţă.
„Nu trebuie, nu trebuie să cedez“, îşi spuse el, apoi se ridică hotărît, se duse la masă, deschise un dosar şi începu să citească, dar fără succes. Descuie uşa şi intră în camera de oaspeţi. Uşa de la salon era încuiată. Se apropie de ea în vîrful picioarelor şi trase cu urechea.
Sonata Kreutzer şi alte povestiri
Traducere din limba rusă şi notede Ana Maria Brezuleanu, Magda Achim,Marina Vraciu, Leonte Ivanov
Volum îngrijit de Ana Maria Brezuleanu şi Magda Achim
— Nu i adevărat, exagerezi, riposta Praskovia Feodorovna.
— Cum exagerez ? Tu nu vezi ? E un om mort, uită te la ochii lui. Sînt stinşi. Da’ ce are ?
— Nimeni nu ştie. Nikolaev (unul dintre medici) a zis ceva, dar nu ştiu exact. Leşcetiţki (somitatea medicală) a spus că dimpotrivă…
Ivan Ilici plecă de acolo, se duse la el în cameră, se întinse în pat şi începu să se gîndească : „Rinichiul, rinichiul deplasat“. Îşi aminti tot ce i spuseseră doctorii, cum că rinichiul s a desprins şi rătăceşte de colo colo. Ivan Ilici se strădui printr un efort de imaginaţie să prindă rinichiul ăsta, să l oprească şi să l fixeze la locul lui. I se părea că e nevoie de atît de puţin… „Nu, mai bine mă mai duc o dată la Piotr Ivanovici.“ (Acesta era prietenul care avea un prieten medic.) Sună, porunci să se înhame calul şi se pregăti de plecare.
— Unde te duci, Jean ? îl întrebă soţia cu o expresie pe faţă deosebit de tristă şi neobişnuit de blîndă.
Blîndeţea asta neobişnuită îl înfurie. O privi mohorît.
— Am treabă cu Piotr Ivanovici.
Plecă la prietenul care avea un prieten medic. Şi împreună cu acesta la doctor. Îl găsiră şi Ivan Ilici stătu îndelung de vorbă cu el.
Cercetînd anatomic şi fiziologic detaliile procesului care, în opinia doctorului, se petrecea în organismul său, el înţelese totul.
Exista un lucruşor, unul foarte mic, în intestinul gros. Chestiunea asta putea fi îndreptată. Intensificînd energia unui organ şi slăbind activitatea altuia se ajungea la o absorbţie şi totul reintra în normal. Ajunse puţin mai tîrziu la masa de prînz. Mîncă, discută plin de voie bună cu ceilalţi, dar multă vreme nu reuşi să se retragă la el să lucreze. În sfîrşit, intră în birou şi se aşeză imediat la lucru. Citea dosare, muncea, fără să l părăsească însă senzaţia că amîna rezolvarea unei probleme arzătoare de care se va apuca după ce termină de lucrat. Cînd termină, îşi aminti că problema arzătoare era gîndul la intestinul gros. Dar nu se lăsă pradă acestui gînd şi se duse să ia ceaiul în salon. Acolo erau musafiri, se purtau conversaţii, cîntau din gură şi la pian. Era de faţă şi judecătorul de instrucţie, logodnicul dorit pentru fată. Ivan Ilici îşi petrecu seara mai vesel decît ceilalţi, după cum observă Praskovia Feodorovna, dar nu uită nici o clipă gîndul tainic, din nou amînat pe mai tîrziu, la intestinul gros. La ora unsprezece îşi luă la revedere şi se retrase. De cînd se îmbolnăvise dormea singur într o odăiţă lîngă birou. Intră, se dezbrăcă şi luă un roman de Zola, dar în loc să citească se lăsă în voia gîndurilor. În imaginaţia lui se derula însănătoşirea dorită a intestinului gros. Se producea absorbţia, era alungat factorul dăunător, se restabilea activitatea normală a organului. „Da, aşa e, îşi spuse. Trebuie doar să ajut natura.“ Îşi aminti de medicament, se ridică, îl înghiţi, se lungi pe spate, ascultînd atent cît de benefic acţionează doctoria şi cum alungă durerea. „Trebuie doar să l iau regulat şi să evit influenţele dăunătoare. Acum mă simt mai bine, mult mai bine.“ Se apucă să se palpeze pe o parte – locul cu pricina nu l mai durea. „Da, nu mă mai doare, e deja mult mai bine.“ Stinse lumînarea şi se culcă pe o parte…
Intestinul gros se înzdrăveneşte, se produce absorbţia. Deodată simţi iarăşi vechea durere, atît de cunoscută lui, surdă, înfundată, stăruitoare, ameninţătoare. În gură – acelaşi gust respingător. I se strînse inima, îl luă cu ameţeală. „Doamne, Dumnezeule ! rosti el. S a pornit din nou şi n o să înceteze niciodată“. Şi dintr odată problema lui îi apăru în cu totul altă lumină. „Intestinul gros ! Rinichiul ! îşi spuse. Nu e vorba nici de intestinul gros, nici de rinichi, ci de viaţă şi… moarte. Da, am avut viaţă în mine şi ea se duce şi se tot duce şi nu pot s o ţin în loc. Da. De ce să mă amăgesc ? Oare nu e limpede pentru toţi, cu excepţia mea, că mă sting, că e vorba numai de săptămîni, de zile – poate mor chiar acum. A fost lumină, iar acum e întuneric. Am fost aici, iar acum mă îndrept într acolo ! Încotro oare ?“ Îl luă cu frig şi i se opri răsuflarea. Auzea doar bătăile inimii.