Motto: “Life is not always beautiful, but it’s a beautiful ride” (song)
“Puteai să-ţi alegi o facultate mai eficientă, zicea tata, medicina ţi s-ar fi potrivit, pasiunea pentru citit n-are nevoie de validare universitară” şi presupun că era convins de posibilităţile mele viitor profesionale, poate prezenţa bolii în existenţa mea îi alimenta convingerea, poate o speranţă ascunsă că m-aş fi putut vindeca singură, poate, pur şi simplu, încrederea unui tată în capcitatea intelectuală a fiicei lui, literatura având, probabil, numai rolul de liaison între viaţa reală şi fantezie, un fel de punte – pe care nu-i recomandabil să o treci – între călcătura terestră şi zborul astral… poate… poate… poate!
Imediat, inegalabila intervenţie paternă, incomensurabila interferare cu destinul în care, sunt convinsă, îşi marchează prezenţa, chiar dacă nu are puterea sa-l modifice.
Pe urmă “panta rei” şi numai reverberaţiile memoriei îţi mai clatină convingerile.
Imposibil de prevăzut!
Facultatea ca facultate, dar să şi capăt “bug”-ul ăsta odată cu ea e cam mult, e drept că d-na Ciobanu mi-a dat un 10 cu distincţie la examenul de clasa a IV-a, (ori nu era examen?) – mă rog – nu-mi amintesc exact- la compunerea aia de pomină când mi-am stors emoţiile până la lacrimi şi, se pare, o reuşită performanţă pe care toţi o aşteptau demult şi mie nu-mi păsa că atâta gramadă de lume aşteaptă, accident oricum, se vede.
Ce chin e scrisul ăsta!
Umbrele, asta e problema, umbrele indiferente la materialitatea lumii ele îşi etalează prezenţa, abia perceptibilă uneori, demonstrativ-exponenţială de cele mai multe ori, abisală spaimă venită din nu ştiu ce adâncuri cernând realul… alteori.
Volatil oricum eventualul dialog cu ele!
Silueta trebuie să aibe substanţă, fata morgana nu-i caracteristică pamântului acestuia, iluziile deşertului străbat totuşi distanţele, o subînţeleasă strădanie, suspect de falsă altfel, susţine ideea localizării, aşezării în ţarc chiar şi atunci când pluteşte în aer îndoiala, când, de fapt, încercuirea e iluzorie, spaţialitatea posibilităţilor rupând barierele oricărui laţ, vine spre mine dintr-o aşezare atemporală, pluteşte, aş zice, dacă iluzia apelor ar fi posibilă, un mers în “slow motion”, fiecare pas e un consum, o umbră întinată de mâna nevazută a distanţei îşi lăţeşte limitele, pulverizează aerul şi refuză să-mi dea drumul, mă ţine-n chingile uimirii…
Ce stai aşa cu gura căscată, idiotic? Întoarce capul, lasă imaginea să curgă, apariţiile fantomatice au substanţa umbrei, imposibilă atingerea, imposibilă înţelegerea, imposibilă păşirea peste, doar linişte, parşivă sonorizare în gol.
Munch!
Dacă aş avea măcar o fotografie, o poză de târg, un dagherotip, o schiţa stângaci concepută de şcolar sârguincios, o urmă concretă ca o velinţă păstrată numai ca să te-nveleşti cu ea, un semnn c-a fost!
Ehei! Toate nebuniile gândurilor dezlănţuite ar trebui puse la zid.
“Bunică-tu, zicea tata, e un mister şi pentru mine, o umbră, a plecat de atâta vreme că nu-mi amitesc decât cizmele înalte, prea bine lustruite, zicea bunică-ta, mama şi n-avea niciun rost, chiar călare se prăfuiau la drumul lung, poate de aia mi le şi amintesc, într-un fel şi ele s-au estompat.”
Ciudată materializarea aceasta selectivă, impersonală şi totuşi definitorie, compui omul pornind de la nimicul unei cisme pe care nici măcar n-ai vazut-o, cineva ţi-o transmite cu intensitatea emoţiei care a instalat-o acolo în colbul memoriei de copil încăpăţânat să ştie că are tată.
Mă gândesc că avea draptate, întelepciunea maturităţii, presupun, chinul trăirilor paralele nu-i la-ndemâna oricui.
Scrisul?
Un blestem ca o umbră!
Shadow! Asta trebuie să fie “Strigătul” lui Munch!
