Mincinoşii

I-am cunoscut încă din clasele mici. Domnul M., bunăoară. Ne explica în reviste pentru şcolari cum o să plutim cu farfuria zburătoare printre blocuri. Cum roboţii ne vor purta pe braţe. Cum viitorul va fi pe Marte. Ce Luna! Marte, Marte, colonizatorii spaţiului, exploratorii lumii de mâine, materie – antimaterie la degetul mic, absolut! Acum e la televizor, bâlbâind prostii, pseudo-stiinţă, nu-l arată nimeni cu degetul, nu-i zice nimeni “băi momâie, s-a ales praful! ai păcălit! şarlatanule!”. L-am vazut pe stradă într-o dimineaţă, Magheru vuia de claxoane, lumea se înghiontea. Un bătrânel tremurând, târându-şi băşinile pe lângă pereţi şi semafoare. M-am apropiat şi i-am şoptit: o să te caut, nu meriţi să nu suferi, să nu urli un pic! A înmărmurit, scâncea. Nu-l iert. Cei ce promit Paradisul merită Iadul. Mincinoşi, falsificatori, ar trebui traşi la răspundere! Executaţi, vânzători de tromboane, de iluzii! Găunoşi! Domnul P., profesor de geografie, “Ce ţară frumoasă! Ce de mine de cărbuni! Petrol şi gaze, industrie, agricultură, fabrici de maşini, de şlefuire a diamantelor, de rulmenţi, de mobilă!

Cu toţii, muncitori, ţărani, intelectuali, cucerind lumea, cosmosul, nu ne vom opri decât la capătul universului!”. Arătând cu băţul pe hartă, Patria, Patria, Patria mea care m-a urât dintotdeauna. Doamna U., profesoară de română, ne făcea pionieri, ne spunea de datoria ce-o avem, viitori cosmonauţi, super-piloţi, călători în soare, “din atom – lumini, izvoare!”. Flautişti, trebuiau condamnaţi, vindeau blana ursului din pădure, ne explicau cât e ceasul. Păcălici. În “adunările pe unitate”, “la careu”, ascultând discursuri sforăitoare în care nu credea nimeni, tropăind în marş spre lumi de coşmar, hop, hop, ritmic, pierzând ore din viaţă. Ăia din spate aveam noroc, ne zgâiam la poze cu Sabrina decupate din reviste ungureşti. Actorii, cântăreţii, doctorii docenţi, academicienii, profesorii, scriitorii, muzeografii, istoricii. Elita. Toţi înhămaţi la minciună, debitau prostii cât cuprinde, în cărţi, în ziare, la radio, la televizor, la cinematograf, la teatru, pe stadion. Nu se mai opreau, cred că le placea, le tresărea mandravela de atâta extaz, juisau în izmenele alea chinezeşti (oh, China, China, visul tuturor idioţilor) cumpărate pe sub mână, pe care le purtau doar de revelion sau la cine ştie ce cenaclu. “Această limbă minunată, dulce ca mierea, suavă ca un pârâiaş de munte, limpede ca aerul dimineţilor de primăvară, insulă de latinitate, oh, ah!”. N-o să-i iert în vecii vecilor. Nu pot să-i alung în pustiu, dar îi voi ţine minte până la moarte, asa cum îmi ţin minte numărul matricol din gimnaziu: 905. Auschwitz-ul meu personal. Complici la căcănarie, oameni de doi lei, tineri şi bătrâni, spurcăciuni, făuritorii unei lumi de carton. Rapsozii ca nişte miei coafaţi, cântând ode la bucium, la taragot, înşiraţi pe stânci, prin defilee, cât pe ce să atingă cerul, să-l prindă pe Dumnezeu. Eram nişte puţoi, de-abia gângăveam, nici nu ne imaginam că “chestia” aia folosea şi la altceva decât la făcut pipi.

Vârsta inocenţei, puritatea, obrăjorii roşii, ochii mari şi umezi. Dar ei, măgăroii, şi-au bătut joc. Recitam poezii, jucam precum căluşarii pe scenă la Casa Sindicatelor, înălţam imnuri în coruri tembele, ai noştri în public, neştiind dacă să plângă sau să aplaude. Practica agricolă, de obicei în octombrie. Ne duceau dimineaţa cu autobuzele (ştiţi cum merg autobuzele, şontâcăie mai degrabă, pe linia aia dintre speranţă şi criză de nervi) şi ne aduceau seara, boram prin găleţi, pe sub scaune, mirosul de motorină era năucitor. Ajungeam acolo şi ce găseam: noroi şi praf. Mâncând felii de pâine tare cu untură. Mai ciupind câte un strugure ici-colo. Felicia ne arăta păsărica în schimbul unor bomboane. Ne uitam înmărmuriţi, nu ne venea să credem că există aşa ceva, “uite, e netedă ca linoleul de jos din bucătărie! oare la ce foloseşte?!”. Apoi la întoarcere pipăiam fetiţele prin autobuz, adevăraţi hărţuitori, o chiraială generală, în beznă, soarele apusese deja, mânjiţi, murdari până-n cur. Părinţi şi bunici ne aşteptau emoţionaţi la şcoală, târam obosiţi genţi, găleţi, cizme de cauciuc, nu mai doream decât să dormim. Ai noştri intrau în pământ de ruşine. Altfel, tăcere. O ciurdă de mici golomoaţe, nu de mult ieşiţi de la grădiniţă, mânaţi cu joarda pe ogoarele Patriei. Patriei mele. Patria mea pe care n-o s-o iert niciodată. Asta ne făceam unii altora, oameni din acelaşi oraş, de pe aceeaşi stradă. Vecini. Compatrioţi.

Bunicul îmi mai cumpăra reviste Pif din piaţa de vechituri, erau ponosite, de prin anii ’60. La sfârşit aveau formulare ca să participi la concursuri, ca să câştigi tot felul de jucării. Erau expirate, dar le completam, mă ajuta şi el chiar dacă ştia că-s trecute de mult. Le puneam la poştă în plicurile alea cu margini roş-albastre, “par avion”, aşteptam înfrigurat răspunsul. A venit? “Nu, nu încă, de-abia le-ai trimis. Trebuie să ai răbdare, milioane de copii trimit, din intreaga lume. Până le citesc pe toate mai trece ceva vreme! Imaginează-ţi că trebuie să le raspundă tuturor, nu? Cum crezi că o să rămână vreun copil aşa, fără premii? Şi apoi trebuie să le pună la poştă, nu m-ar mira dacă poşta s-ar bloca un pic, totuşi sunt multe colete de sortat! De trimis în toate colţurile lumii! Până atunci mai du-te la nenea Gliga, la Titi şi Puiu, s-au copt perele, o să-ţi dea şi ţie câteva!”. Între timp îmi cumpăra el o maşinuţă, o împacheta şi într-o zi îmi spunea: “Uite că a venit! A venit pachetul!”. Asta era o minciună frumoasă, adevărată poezie lăsată de Dumnezeu, înainte ca celelalte, apăsătoare, să rămană în urmă şi înainte să intre altele, la fel de apăsătoare, în viaţa mea: femei, sticle de vodcă, şarlatani de la marketing, advertiseri, PR-işti, strategi, tot felul de oameni ciudaţi, specialişti, ahtiaţi să le dai socoteală, să-ţi spună cum nu au greşit, cum se face, cum se drege, cum tu eşti prost şi ei deştepţi, cum meriţi doar un salariu mizerabil, cum să faci economii mâncând coji de cartofi, cum să nu tragi prea multe pârţuri ca să nu-ti măreşti “amprenta de carbon”, cum au descoperit ei tot felul de chestii şi de trompete, în general oameni jalnici, alţi mincinoşi, prostalăi de care merită să râzi arătându-i cu degetul. Nu, nu ne strângem mâna, gunoaielor. Trăncănitorilor. În lumea mea veţi locui în hazna. Vă voi ferici zilnic din prea-plinul meu.

Cei sinceri până la capăt sunt puţini. La înmormântarea lu’ taică-meu a venit o mână de oameni. Mă îmbătasem, domnu’ Botezan mă ţinea de braţ: “o să-l pună în cavou, peste bunică-tu’, ştii că sunt nişte lespezi de beton între ei!”. Mă clătinam un pic de la ţuică, dar oricum era frig şi toată lumea tremura. Măcar atunci n-a minţit nimeni, oameni tăcuţi şi gârboviţi, mergând pe aleile alea de pe care începea să se topească zăpada. Apoi am mai băut ceva şi ne-am întors la ale noastre. “Mă mai iubeşti, dragul meu?”. Da. Încă da. Ca atunci, în iarnă, când te-am întâlnit după Crăciun.