Vă place Minulescu? Celor mai mulţi dintre contemporanii noştri, seduşi de you tube, de facebook şi de deliciile perverse ale discuţiilor de pe platoul de televiziune, numele lui Ion Minulescu le-ar putea evoca sunetul vag şi îndepărtat al bibliografiei şcolare de pe vremuri. Mort în 1944, înainte ca lumea realismului socialist şi a poeziei angajate să colonizeze Republica Populară, Minulescu este, în ceea ce are mai cabotin, grandios şi inimitabil, parte din acel univers delicat şi muzical al României care a fost. Ca şi Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu, el se suprapune peste un tipar care îşi are în vârsta interbelică momentul său de apogeu- scriitorul de succes, ignorat sau privit superior de critica ce îi reproşează facilitatea şi diluţia verbală, dar adorat de cititorii ce văd în textele sale un ecou al propriei lor sensibilităţi. Best-sellerul apare acum, spre a valida un pontificat al marilor tiraje şi al celebrităţii.
Şi dacă Minulescu-poetul face parte din stirpea ce dă naştere, mai târziu, lui Constant Tonegaru şi optzeciştilor, prin amestecul de grandilocvenţă şi distanţă ironică, Minulescu-prozatorul nu este mai puţin seducător prin aliajul de facilitate a invenţiei narative şi de versatilitate stilistică. Măştile din proza scurtă a lui Minulescu sunt purtate de un arlechin ce adoră travestiul, de un artist ce îşi etalează, cu ostentaţie, modelele de la care se revendică, de un poet care trece în ficţiune propriul său gust pentru gesticulaţie, exotism sau sarjă ludică.
Pentru acei care văd în Minulescu, după formula clasicizată şi atât de nedreaptă,doar un personaj caragialian cu apetit liric, textele de debut în ficţiune propun o proză cu intarsii decadente, imaginând un spaţiu al aluziilor culturale dominat de efigiile simbolismului târziu. Pâna la un punct, în “ Casa cu geamuri portocalii” sau în” Spovedania unui înstreinat”,Minulescu este mai aproape de Mateiu I.Caragiale decât de imaginea sa canonică de mai târziu. Nuanţa de nefiresc, de patologic şi de insolit este omagiul pe care Minulescu îl aduce unei linii care urcă până la Wilde şi Barbey D’Aurevilly. Dandy-ul, excentricitatea, izolarea, agonia sunt mărcile pe care simbolismul european le imprimă in scrisul său. Departe de a fi doar exerciţii de stil, ele sunt repere în această aventură de aclimatizare a modernităţii.” Măşti de bronz şi lampioane de porţelan” întinde o punte, oricât de neverosimilă, între oraşul de provincie al Vechiului Regat şi intinderile oceanului pe care navighează iahtul enigmaticului lord W. Ambiţia acestui prim Minulescu este de a oferi o alternativă locală la ceea ce este un tipar european. În definitiv, spre a parafraza o butadă caragialiană, de ce nu am fi avut şi noi lorzii noştri cu ereditate încărcată şi suflet torturat de tentaţii?
Maturizarea lui Minulescu-prozatorul presupune abandonarea parcursului simbolist poesc şi explorarea teritoriului ambiguităţii ironice. Fantasticul din “ Cetiţi-le noaptea “ este domesticit de sarcasm şi aruncat în spaţiile unui cronotop al Miticilor. România din textele lui Minulescu este o Românie a micilor pasiuni şi micilor compromisuri, în marginile căreia gesturile largi ale lui Poe nu îşi mai au locul. Căci singurul Poe pe care îl poate imagina Minulescu în tentativele sale fantastice este simpaticul beţivan , autor de romane ieftine, Dumitru Dumitrescu Dum- Dum. Întâlnirea cu cel care nu poate muri până în clipa în care va fi reunit cu cel din urmă fragment al inimii sale damnate se petrece în decorul terestru al unei mahalele bucureştene, acolo unde Dum-Dum îşi trăieşte existenţa deloc romantică şi deloc decadentă.
Însuşi diavolul, cu cortegiul său de iluzii, este condamnat să se metamorfozeze în avatarul burghez şi şugubăţ al contrabandistului din anii neutralităţii, domnul Damian. Dedat traiului bun, dar şi şotiilor pe care le pune în scenă cu rafinament gastronomic, Domnul Damian din “ Convorbiri cu Necuratul” este un demon lipsit de atribute intunecat romantice. Prins în ţesătura de complicităţi şi de escrocherii a Neutralităţii, Domnul Damian este un personaj ce evocă robusteţea comesenilor din “ Călătorului îi şade bine cu drumul “ al lui Brătescu- Voineşti sau locvacitatea Miticilor lui Caragiale.
În “ Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adevărului” , Diavolul , sau un avatar al acestuia, coboară în Bucureştiul cabalelor mărunte de minister şi al meselor la grădină. Demonul lui Minulescu nu are anvergura ludică a lui Woland, după cum capitala alunecoasă a Regatului nu deţine arcanele sovietice ale Moscovei. Negoiţă Prescureanu este un om oarecare, un funcţionar ale cărui ambiţii de mărire birocratică pot fi satisfăcute doar de un demon mediocru. Satira lui Minulescu este o combinaţie de vervă auctorială cinematografică şi de timbru caragialian. Ca şi Arghezi, cel din “Cimitirul Buna Vestire”, dar la un nivel ce exclude escatologicul, Minulescu expune impostura unei lumi ce mizează pe aparenţe pompoase spre a ascunde vacuitatea ei.Drumul lui Negoiţă Prescureanu este jalonat de escroci, de mincinoşi, de stălpi ai cafenelei bucureştene, de avocaţi rataţi şi de femei cu instinct sigur al parvenirii. Minulescu se iveşte din mantaua lui Caragiale- una dintre siluetele sale se prezintă, volubil şi cinic, ca unul dintre nenumăraţii nepoţi ai nemuritorului Dandanache.
Vă place Minulescu?Ficţiunile sale au farmecul contagios al şampaniei şi sunetul nostalgic al unei cutii muzicale. De pe Calea Victoriei, din pragul unei local înţesat de boemă şi de fum, Minulescu coboară, la pas gimnastic, bulevardul parfumat. Iar dacă închizi ochii, îi poţi simţi trecerea, astfel cum te atinge cu fularul său desfăşurat galic, matelot ironic în căutarea aventurii.
