E simplu să vorbeşti despre Ceilalţi. Îţi lasă iluzia că ieşi din tine, ba chiar că reuşeşti să te pui deoparte, ori de câte ori îmbrăţişezi costumul social. E consolator sa crezi asta, ba chiar confortabil social: distanţa te salvează, pentru câteva clipe, de la realitate. Când Altul e în gura lumii, e infinită cale până la tine. Cel mai trist este că am început să vorbim fără umanitate despre oameni, şi nimeni nu pare să mai aibă urechi pentru asta. Poate tocmai din această cauză. Îi prindem pe Ceilalţi printre rânduri: îi citim cu privirea, le surprindem două gesturi banale în contexte grave şi spunem că între a cădea cu privirea pe asupra lor şi a-i lăsa să îţi apară înaintea ochilor e totuna: Celălalt e întotdeauna primul superficial, întâiul credul, abjectul suprem, idiotul. Celălalt e redat ostensiv, critic, recuperator prin diferenţă: îl văd tocmai pentru că nu mă recunosc în el- ne minţim singuri- şi pare, din nou, să fie suficient. Barbarii. Barbarii ieftine, pentru supralicitări morale. În ultimele zile, suntem tot mai mult referenţialul stabilit pentru Ceilalţi: ei, cei care mint la fel, vorbesc la fel, cred la fel, simt la fel. Îi deosebesc doar culorile. Până la alegeri, suntem Noi şi Ceilalţi.
Veţi spune că e firesc să îi aducem în discurs. Să punem lumina asupra lor. Măcar acum, până când odată unşi, vor conduce orbeşte. Eu cred că e un păcat. Cred că nu e drumul bun. Cred că uneori contează cine pune lumina şi cine o retrage. Alteori, cine taie firul. Cred că există oameni care privesc lumina din plin, tocmai pentru că sunt nişte insensibili. Să pui şi mai multă presiune pe ei, mai multă lumină, e inutil. Vor rămâne indiferenţi, pentru că e în natura lor să fie astfel. Toţi vor spune, puşi la acelaşi zid, cercetaţi cu aceeaşi lumină, refugiaţi unul după umbra altuia, ce promit că vor face. Cum vor creşte. Cum vor coase superlative de năzuinţele noastre: cum vor pune un mai bine, un mai frumos, un mai curat, pe lângă fiinţa noastră. Cum vor aduce ei înşişi lumină. Şi e normal să ne vorbească astfel: toţi se asumă în potenţă. Dar eu sunt imună la felul în care fiecare dintre ei îşi pune în lumină dorinţele mai mult sau mai puţin disciplinată. M-am obişnuit cu dialogul mut al chipurilor bătute repetitiv în aer, cu bannerele care atârnă ca într-o oglindă, cu frăţia de chipuri uneori aşezate amuzant, cuplate în perechi după moto-uri nărăvaşe sau combinate cu afişe care li se alătură de parcă ar fi rupte de realitate: cu cate o premiera de film la cinema sau cu cate o reclamă la cafea. Mă uit la toate feţele înşirate ca nişte haine puse pe o sârmă la uscat. Şi asta e grav, la rându-i, pentru că ar fi trebuit să ghicesc acolo un dialog al conştiinţelor. Dar eu nu văd asta. Poate pentru că nu stau în lumina bună.
Dar din colţul meu bântuit de multe umbre, cele mai multe fiind ale lor, pentru că în denigrări publice mutuale s-au redus unii pe alţii, direct sau prin gâlceava partizanilor, la nişte siluete fade care vor ceva (în principiu, cam mult, şi de la cât mai multă lume), mi-am dat seama de un lucru: să îi iei la rost, întrebându-i cu ce vor să îţi schimbe viaţa, e o prostie. Pentru că asta va face oricare dintre ei va ieşi conducător. E o întrebare năroadă, prin care nu faci altceva decât să te dai pe tine la o parte: tu, cel care însemni un număr din suma celor care pentru prima dată li se arată ca o voinţă de putere. Niciunul nu te cunoaşte. Fiecare dintre ei era judecat, până mai ieri, ca încă unul dintre cei mulţi ai clasei politice barbare în care părea că nu te recunoşti. Care te dezgusta. Nu faci altceva decât să vorbeşti cu şi despre ei fără umanitate, pornind de la aşa o întrebare. Cred că întrebarea corectă se pune, din nefericire, la mult timp după consumarea experienţei, dar e singura autentică, cel puţin în acest context: e mult mai simplu să îi aduci la lumină întrebându-i cu ce li s-a schimbat viaţa de când au intrat în hora asta şi va fi şi mai limpede când le va fi rostită din nou întrebarea, la mult timp după ce îşi vor fi încheiat mandatul.
Întrebarea nu e cu ce îmi pot schimba ei viaţa, ci cu ce li s-a schimbat lor viaţa de când le-a venit în minte tăria de a crede sau de a pretinde că ar putea-o schimba pe a mea. Asta înseamnă cu adevărat să ai milă de Celălalt, de primul superficial, de idiotul care ţi se pune înaintea ochilor şi crede că poate guverna lumea şi îţi poate disciplina dorinţele: să vorbeşti cu umanitate despre el ca om, să ţi-l înfăţişezi ca fiind unul. Pentru că fiecare dintre ei e dezbrăcat de culori şi ţi se arată ca om doar când faci recurs la viaţa lui.
