Nimeni nu mi-a povestit niciodată nimic esenţial despre timp, aşa că irosirea lui constantă s-a produs în mod firesc şi fără conştiinţa trecerii anilor. Am luat totul aşa cum a venit, dintr-o înghiţitură, fără să mă preocup excesiv atunci când nimic nu se întâmpla, iar ordinea lucrurilor părea încremenită în rutină. Mi se părea că aşa e viaţa: câteodată îţi aduce ceva bun, alteori ceva rău însă, în cele mai multe cazuri, nu îţi aduce nimic. Perioadele acestea mi se păreau, de departe, cele mai cumplite dintre toate; preferam să mi se întâmple orice, să cad pe scări, să am un accident grav, să nimeresc din pură întâmplare într-un ciclon, cutremur, catastrofă aviatică sau calamitate naturală. Toate lucrurile pe care mi le doream începeau cu litera ‘c’ dar, sincer să fiu, observ asta abia acum.
Cred că v-aţi dat seama deja că nu sunt o fiinţă de o inteligenţă extraordinară, nu mi-am pus niciodată probleme serioase, nu m-am gândit ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu m-am preocupat mai departe de a doua zi. Planurile nu erau pentru oameni ca mine; orice plan aş fi făcut, îl uitam a doua zi, chiar dacă mi-l notam pe o hârtie, agendă, jurnal, manuscris, computer, perete. Nimic nu ţinea cu mine şi ceea ce a făcut lucrurile mai rele este că pe vremea aceea mi se părea firesc să îţi tot schimbi proiectele de viață, să le ajustezi de la o zi la alta.
Știu că vorbesc la trecut. Sigur, trebuia să ajung şi la asta. Ar fi trebuit să mă prezint mai întâi, să pregătesc scena, să dau cât mai multe detalii despre mine şi locul în care mă aflu acum, însă trebuie să spun povestea asta în felul meu, sincopat, ameţitor, aşa cum am trăit-o.
Am 40 de ani şi zac imobilizat pe un pat, urmare previzibilă a unui zbor neașteptat prin aer, când jeep-ul pe care îl conduceam a luat o curbă prea strânsă, iar eu am fost catapultat ca o păpuşă, cu picioarele în aer, aterizând apoi sub roțile autobuzului care venea din direcția opusă.
Am mai avut două accidente similare, unul cu ani în urmă pe Viale Vaticano în Roma, pe trecerea de pietoni, lovit de o tânără nepricepută, de unde am fost dus la spitalul Santo Spirito şi cazat în cameră cu o moş simpatic care ofta şi se ruga toată noaptea, așa că scurta mea trecere prin Santo Spirito mi s-a părut un lucru absolut necesar. Cel de-al doilea accident a fost în București, când m-am răsturnat cu mașina condusă de altcineva, pe un pod. În mod miraculos, din primele două am scăpat fără nicio consecință neplăcută, cu excepția zgârieturilor inevitabile. Toate cele trei întâmplări rutiere s-au produs în momente cheie ale existenţei mele – la 26, respectiv la 33 de ani, și acum, la 40.
Dar să o luăm, totuși, de la început: chiar şi eu, atipic, rebel, nebun în sensul lipsei de raţionalitate, trebuie să am un fir narativ care să călăuzească, altfel nu se va înţelege nimic din scurta mea povestire.
_________
Nu contează cum mă cheamă, am sărit intenționat peste numele meu, contează doar povestea pe care o am de spus și care, dealtfel, e ultimul lucru pe care o să-l mai spun vreodată. Vreau ca oamenii care o vor asculta să înțeleagă repede ceea ce eu nu am priceput până acum: poți câștiga lupta cu Timpul, dacă ești conștient devreme, adică din timp, cu cine ai de-a face, și anume cu cel mai perfid inamic al oamenilor, cel mai insidios, cel mai tăcut, cel mai aparent inofensiv, cel mai manipulator și ticălos dintre toți dușmanii pe care îi vei avea vreodată. Dacă nu ești conștient de puterea lui, ești ca și mort, pentru că te va lovi atunci când nu te aștepți, atunci când te simți fie foarte bine, fie foarte rău, când ești cu garda jos, neprevăzător și inconștient în aroganța ta de stăpân provizoriu al clipelor ce ți-au fost date. El, Timpul – căci pentru mine a devenit o entitate de sine stătătoare, cu nas și urechi, cu o gură largă nesățioasă, înghițind mereu câte o existență și fiind totodată veșnic nesătul, mereu suplu și în formă, gata pentru următoarea victimă, zâmbitor și gata de compromisuri cu cei care știu să negocieze – nu este, așa cum îşi imaginează mulți neghiobi, un soi de spațiu nevertebrat pe care noi să-l umilim cu tot felul de prostii doar pentru că nu-l vedem, ci este o ființă cu gusturi și preferințe proprii. Dă-i Timpului plictis și nepăsare și se va răzbuna aprig, te va face dependent de scaun, de televizor, de computer, de muncă, te va obliga să te gândești la el, la trecutul timpului tău și la viitorul timpului pe care nu îl ai încă și vei uita să trăiești adevăratul Timp. Dă-i viață pură, intensă, învestită cu sânge și sudoare și îți va da bucurie și satisfacții eterne, momente în care clipele vor părea ani și te vei ancora mai tare în prezent, pentru că ai un trecut plin și nu te vei mai gândi la viitor pentru că ai treabă să trăiești acum. Știu că spun lucruri banale, mă plictiseam și eu, deveneam chiar ironic sau chiar obraznic când alții mi le spuneau dar, credeți-mă, oricât veți auzi, nu veți înţelege decât dacă vă opriți din goană ca să gândiți puțin. Știu că e un lux, mi s-a spus şi asta de multe ori, am auzit despre eficientizarea timpului, despre raportul dintre valoarea unui om și eficiența lui, treabă care se cheamă, grotesc, productivitate, însă nu la timpul ăsta vulgar mă refer eu și nu oamenilor productivi și eficienți mă adresez deși, poate, pe undeva, sper că și ei vor înțelege într-o zi.
În mod sigur am fost unul dintre cei neghiobi, am crezut ca voi fi veșnic tânăr, am amânat lucrurile de la o zi la alta, de la un an la altul, și tot așa, până când, într-un fel, simt că nu mai am timp; pe de altă parte, mi se pare că pot începe, în sfârşit, o viață nouă pentru că am înțeles și cred că nu voi mai irosi Timpul ce mi s-a dat. Desigur, e prea târziu. El, Timpul, mi-a comunicat asta prin unul dintre diverșii mesageri pe care îi alege uneori ca să ne trezească. Al meu a fost un medic tânăr care mi-a spus cu brutalitate și fără complexe că situația e gravă, septicemia e generalizată, toate organele importante mi-au fost afectate, nu mă voi recupera, nu voi putea să mai merg vreodată, să călătoresc, să alerg, să mă mișc din propria-mi voință. Oricât m-aș pregăti tot nu sunt gata; am ajuns însă, treptat, după ce întâi am vrut să-i trag o directă de figură doctorului, apoi să-l strâng eventual puțin de gât și să-i spun că va muri înaintea mea. Furia mi-a trecut însă după câteva zile și de atunci s-a instalat neliniștea. În timpul neliniștii am început să văd și să înțeleg totul cu o claritate uluitoare, pe durata scurtă a nenumăratelor flashback-uri ale nesomnului, întins pe patul de spital, cu perfuziile în mână. Nopți aprige, nopți neliniștite, nopți care se scurgeau în grabă, lasându-mă istovit dar incapabil să dorm, dornic să mă ridic, să ies și să împlinesc ceea ce ratasem: destinul meu, să o caut pe ea și să-i spun că am greșit și că-mi pare rău, să o văd pe mama, să văd soarele, să alerg.
_____
Aveam 26 de ani, eram la Vatican, trimis de ministerul la care lucram, era un septembrie lugubru, cu o neliniște teribilă în aer, oamenii erau panicoși și tensionați după un atac terorist ce lăsase în urmă câteva sute de morți și mult mai multe temeri. Traversam strada, pe Viale Vaticano, grăbit să intru la muzeu, să văd frescele lui Rafael, să mă cufund în memoria altor timpuri. Atunci m-a lovit ea, o italiancă arogantă care şi-a făcut apoi datoria să vină să mă vadă la spital pentru 3 minute. Nu vroiam să o văd, nu mă interesau scuzele ei. La întoarecerea în țară, în luna următoare mi-am dat demisia și am decis să devin freelancer. Ea nu a fost de acord, a făcut scandal, ne-am împăcat, a promis până la urmă că mă va înțelege și că mă va susține. Mă iubea, eram fericit și egoist. Am început, ușor dar sigur, să tai frunză la câini, să devin dependent de computer, de messenger, de prietenii virtuale, de propriile idei și invenții. Devenisem alergic la întrebările ei, totul mi se părea nedrept, mă isterizam de fiecare dată când ea mă întreba ce am făcut astăzi, dacă mă gândesc să aplic la un nou job, ce facem seara, în weekend, unde ieșim, ce mâncăm, dacă îi vedem sau nu pe prietenii noștri, dacă ieșim la un film, de ce nu mai avem o viață normală, cum o să trăim cu bani puțini, cu ce plătește ea facturile și tot așa, la nesfârșit, în fiecare zi. Eram sigur că pot concepe un soft care să activeze un program de răspunsuri prestabilite, de genul: ”Apreciez ce spui, dar nu înțeleg, hai să vorbim altădată” sau ”Nu pot ieși nicăieri, am mult de lucru, dar tu poți merge, mulțumesc” sau ”Trebuie să mă concentrez, te rog să mă înțelegi, sexul m-ar distrage, doar vrei să câștig, nu?” sau ”Totul va fi bine, nu te îngrijora”.
Până la urmă, nu a fost bine, ea a plecat într-o zi, lăsându-mă în plata cui vreau eu. N-am oprit-o, n-am alergat după ea, dimpotrivă o priveam cu răceală, cum statea lipită de fereastră, cu umerii tremurându-i de plâns, strânsă parcă toată în ea, înfrântă, deznădăjduită, însă un soi de deznădejde cum nu mai văzusem niciodată la nimeni, mai ales la cineva atât de tânăr. Și plânsul ei avea un sunet îngrozitor, părea că vine dintr-o groapă în pământ, adâncă, unde nimeni nu intrase niciodată; era un plâns înfricoșător, de parcă un deșert nesfârșit se întindea dincolo de el. Toată ființa ei nerostită se adunase în plânsul ăla care nu se mai oprea, care mă îngrozea mai mult decât mă speriase vreodată ceva. În timp ce ea plângea, eu îi aruncam cuvinte otrăvite, spunându-i monoton cât de urâtă e și cât de îngrozitor de bătrână pare; la un moment dat, nici nu îi mai recunoșteam corpul: trupul ei zvelt, pe care îl admiram atât, îmi părea acum urât și strâmb, cu fundul căzut în niște blugi anapoda, umerii ei mici și drăgălași strânși înăuntru, cu mâna care adesea mi se păruse atât de firavă atârnându-i de geam, îmi păreau deodată hidoși și chiar răi, părea că din cauza lor nu pot fi liber, că mă ține acolo cu umerii ei mici numai ca să mă impresioneze. O uram, fără nicio îndoială, în momentul ăla chiar o uram. Și părul – Dumnezeule! – în viața mea nu văzusem o vrăjitoare mai nereușită! Firele îi atârnau în niște lațe dezgustătoare, țepoase și aspre ca firele de paie ale unei mături și îi încadrau în modul cel mai nereușit o față care cândva fusese frumoasă. Îmi amintesc și acum că, în timp ce stăteam pe scaun, într-o parte, și o priveam cu ură, fumând nervos, îi repetam necontenit: „Plângi ca o femeie bătrână, oprește-te! Încetează cu plânsul ăsta oribil, zici că ai 80 de ani, încetează odată ţi-am spus”. Ea continua şi mai abitir, şi asta mă înrăia într-un mod paroxistic; aproape că îmi venea să o omor. Continuam să o insult fără să mă mai gândesc ce spuneam, cred ca i-am spus că o urăsc, că e frigidă şi bătrână şi că vreau să dispară din viaţa mea pentru totdeauna, că nu vreau să o mai văd niciodată, că nu-mi pasă dacă mai trăieşte sau moare, ba dimpotrivă dacă ar muri atunci nu îmi va mai sufoca existenţa cu prezenţa ei nedorită şi otrăvită, cu prostia ei şi cu lenea ei intelectuală, cu tot ceea ce era ea, ceea ce fusese vreodată şi nu devenise. O uram.
S-a întors către mine cu o privire goală, din altă lume, o lume în care tristeţea nu se termina niciodată, o lume pe care ea o cunoştea bine şi în care, uneori, îmi păruse că îi place să trăiască; era o suferinţă de care era ataşată, era a ei, îi aparţinea întru totul şi senzaţia asta de victimă a împrejurărilor, de nefericită veşnic suferindă cred că şi-o apropriase atât de mult încât nu se mai putea imagina pe sine altfel, nu se vedea râzând fericită sau pur şi simplu învăţând să spună ‘da’ lucrurilor şi oamenilor din preajma ei. Fără nicio îndoială că şi eu devenisem un sado-masochist crispat care se complăcuse în infernul ăsta timp de aproape şase ani. Îmi amintesc şi acum ochii ei, care nu mai erau ai ei, avea o privire de nebună, buzele i se schimonosiseră într-o expresie plină de răutate, aveam impresia că a înghiţit o pungă cu venin care i-a deturnat trăsăturile; mă uitam la ea şi nu o recunoşteam, era alta. Gândul că devenise o femeie îngrozitor de urâtă nu îmi dădea pace. Şi mă întrebam atunci cum de putusem să o las în viaţa mea atâta timp. Mi-a aruncat o ultimă privire şi, cu noua ei expresie corporală umilă şi bătrânicioasă, cu umerii căzuţi, şi-a îmbrăcat haina neagră cu gluga pe care eu o uram atât de mult şi a ieşit tăcută pe uşă. Mă simţeam vinovat. O iubisem. Foarte mult. Era veselă ca o vrăbiuţă şi naivă tot aşa; ciripea prostioare tot timpul, însă mi se păreau fermecătoare. Ea era foarte tânără atunci, fără nicio îndoială. Trecuseră însă aproape 6 ani şi ea rămăsese tot aşa: debita zilnic prostii, habar nu avea de nimic, nu ştia, de exemplu, că au existat două războaie mondiale sau că preşedintele ţării e X. Accidental putea să ştie cine e Bill Clinton pentru că îi plăceau ştirile cu actori şi mondenităţi şi ăsta cânta din când în când la saxofon şi se înhăita cu tot felul de artişti care îl simpatizau înainte de scandalul Lewinski. Ea nu avea însă nicio idee despre lucruri esenţiale, câteodată mă şoca atât de tare, încât îmi pierdeam respiraţia de nervi. Mai rău era când ieşeam, rareori, cu prieteni sau cunoscuţi ocazionali şi trăiam terorizat cu frica că ea va spune iaraşi o tâmpenie şi poate că va fi atât de mare încât îmi va fi imposibil să o remediez. O îndemnam tot timpul să mintă în privinţa vârstei, să spună că are 23 de ani, nu 27 câţi avea, căci arăta foarte tânără încă. Era foarte fragilă, cu un chip frumos şi pistruiat, un zâmbet drăguţ atunci când nu era tâmp şi nişte ochi albaştri minunaţi, care mă făceau să mă pierd cu firea de multe ori. Tenul ei era atât de catifelat şi proaspăt, chiar şi după o noapte nedormită, atât doar că făcea nişte cearcăne foarte urâte, galbene şi adânci care o făceau să pară bolnavă. Din cauză că suferea de insomnie de vreo 3 ani, începuse să facă riduri, mai ales că avea în mod natural riduri atunci când zâmbea sau râdea. Râdea însă foarte rar în ultimii ani, deci trebuie să fi fost insomnia de vină pentru halul în care ajunsese să arăte în ziua aia. Desigur, eu nu aveam nicio vină în toată chestia asta cu ridurile; întotdeauna m-am străduit să fiu nici mai bun, nici mai rău decât alţii, însă în ultimii ani, e adevărat, începuse să mă obosească constant şi perioadele noastre bune erau marcate de certuri hidoase. Certurile noastre deveniseră un soi de rutină, însă cu trecerea anilor ieşeam din ce în ce mai zdrobiţi din ele. Cam pe atunci începusem să o şi bat, căci nu reauşeam să-mi înfrâng frustrarea altfel. Îndura docilă, sperând că va trece, însă în ultimul an, înainte de plecarea ei, începuse şi ea să riposteze, mă lovea cu ce apuca, mai ales cu unghiile şi cu picioarele şi mă muşca cu furie de unde apuca; aveam cicatrici îngrozitoare pe mâini și pe față aproape tot timpul.
Sufăr când mă gândesc ce imbecil indiferent şi egoist am fost; aş vrea, bănuiţi deja, să o găsesc, să-mi cer iertare, să-i spun că am iubit-o mult, dar că atunci nu puteam fi altfel. Eram eu, nepăsător în faţa Timpului şi a oamenilor. Nu mai ştiu nimic despre ea, a plecat în ziua aia în neant şi parcă trecutul nostru s-a stins, a dispărut în cenuşa Timpului, ca şi cum noi şi povestea noastră nu ar fi existat niciodată.
În anul plecării ei i-am simţit lipsa, însă nu acut, mă bucuram cumva în secret că nu mai e, mă simţeam mai liber ca oricând şi au urmat câteva luni calme. Nu mai aveam nevoie de niciun soft care să mă ajute să răspund întrebărilor cunoscuţilor pentru că nu mai vedeam pe nimeni. Eram liber să pedalez internetul cât şi când vroiam, fără explicaţii. Trăiam în capul meu, mă simţeam deosebit, aveam impresia că sunt unul dintre puţinii indivizi cu o intensă şi bogată viaţă interioară. Desigur, totul era doar în capul meu: după standardele societăţii eram doar un ratat, la marginea societăţii, hrănindu-se cu propriul ego şi trăind din expediente minuscule pentru clienţi nepretenţioşi găsiţi on line. Nu trebuia să ies decât atunci când mi se termina mâncarea. Într-una din rarele mele expediţii ca să livrez o modificare de soft unui client din provincie, am făcut greşeala să accept să mă lase cu maşina la mall-ul de la ieşirea din Bucureşti, unde se intersectează două drumuri şi un pod. Fără niciun avertisment, din cauza vitezei, s-a răsturnat pe pod; Dacia break în care eram s-a răsucit de două ori şi a revenit miraculos pe cele patru roţi. Încă ameţit m-am dat jos din maşină, i-am mulţumit idiotului şi am plecat. Îmi amintesc că am mers patru ore pe jos, cu capul în asfalt, gândindu-mă. Era vară, o vară fierbinte, asfaltul îţi absorbea pantofii, câinii maidanezi stăteau leşinaţi pe trotuare, am călcat unul fără să vreau şi am tot mers, mi se părea, prin cel mai urât oraş din lume: clădiri gri, oameni gri, asfalt gri, câini gri, haine gri, gânduri gri. Eram în anul de graţie 1999, iar eu ajunsesem să urăsc totul. Trecutul mi-l arsesem, viitorul era gri aici, eu eram gri înăuntrul meu, ceva plutea în aer.
Când am ajuns acasă am simţit că picioarele îmi erau lovite, mă usturau zgârieturile, abia mergeam; cât timp mersesem de nebun, dintr-un capăt al altuia al oraşului, furia interioară mă făcuse imun la durere. Acum mă prăbuşeam. Mi-am petrecut următoarele zile în pat, cu laptopul între picioare; nu le puteam apropia, erau dureroase. A doua zi, n-am avut încotro şi m-am dus să caut ceva de mâncare: mergeam crăcănat şi aplecat în faţă, mă simţeam cumplit. Nu aveam pe nimeni, nu puteam suna niciun om din oraşul ăsta, eram singur. Mi-am cumpărat câteva nimicuri de la supermarketul Cora: pâine de cartofi, cea mai ieftină brânză telemea, cel mai ieftin salam, 10 eugenii, 2 sticle de lapte, 4 iaurturi şi patru pungi cu mazăre conservată. Cea mai scumpă achiziţie, la care nu am vrut să renunţ cu niciun chip a fost o sticlă de whisky. Acasă am desfăcut imediat sticla, mi-am turnat un pahar imens, am decojit o ceapă pe care am mâncat-o cu brânză, salam şi pâine. M-a cuprins o stare de euforie neliniştită, trebuia să fac ceva, dar nu ştiam ce. Am deschis computerul, în fond ăsta era singurul lucru pe care ştiam să-l fac; mă întrebasem deseori ce poate face un om atunci când nu ştie ce să facă. Merge în necunoscut, ia ceea ce îi vine în calea vieţii, indiferent ce.
Ştirile erau mereu aceleaşi: coaliţia s-a rupt, vin alegerile, vine foametea, inflaţie, leul a scăzut. O singură informaţie mi-a atras atenţia. Eram deja în ultimele zile ale lui august 1999. În Etiopia, ţara africană cea mai înfometată intrau în anul de graţie 1992, pe 11 septembrie, conform străvechiului lor calendar, moştenit de la copţi şi păstrat cu sfinţenie. Nu îmi puteam lua ochii de pe ştirea asta, mi se părea fabulos, un fel de şansă extraordinară căzută din cer, numai ca eu să pot să o iau de la început, să dau înapoi 7 ani, să retrăiesc Timpul ce mi s-a dat, să am grijă de el. Asta era tot ceea ce ceream, nimic mai mult, era un miracol. Nu mai aveam niciun dubiu: trebuia, cu orice preţ, să ajung în Etiopia, nu conta cum, nu avea importanţă că acolo era un război, că se măcelăreau, că era foamete şi secetă, trebuia să merg în Etiopia şi să re-trăiesc bine ultimii 7 ani din viaţa mea, cei pe care îi ratasem aici. Mai ştiam un lucru: trebuia să ajung acolo înainte de 11 decembrie, când împlineam 33 de ani.
_________
Pe 30 octombrie aterizam la Addis Ababa cu un avion KLM. Eram voluntar pentru intervenţia umanitară a ONU şi eram plătit 500 de dolari pe lună. Nu îmi trebuia nimic mai mult, eram fericit, mă aşteptam la orice, inclusiv să fiu omorât de cineva, de o bacterie sau de foamete. Pe undeva, în laşitatea care mă caracteriza, îmi doream asta. N-am murit şi aş fi putut trăi cea mai intensă experienţă spirituală a vieţii mele. I-am iubit pe etiopieni de îndată ce am ajuns să-i cunosc, îi iubesc şi acum.
Curând însă, în faţa nenumăratelor orori şi mizerii umane pe care le vedeam sau auzeam, inclusiv la soldaţii şi ofiţerii ONU care ar fi trebuit să fie băieţii buni, am început să beau serios. Băutura era adusă aproape din belşug, tot de transporturile ONU, şi era ieftină. Beam ca să rezist, îmi spuneam, ca să nu mai văd morţi vii şi scheletele mici ale copiilor care mureau de foame, copii cu picioare subţiri, burţi mari şi goale şi capete enorme. Beam ca să nu visez mai ales, să cad pradă unei toropeli care îmi amorţea conştiinţa, îmi amorţea gândirea, mă narcotiza, îmi făcea bine. Cel puţin, aşa credeam. Conduceam mult, dintr-un sat în altul, să ridicăm răniţii, copiii şi femeile şi să-i mutăm în taberele protejate de ONU, unde coşmarul lor nu se termina, de unde erau mai departe preluaţi de sistem şi mutaţi în altă tabără, în altă ţară mai sigură. Membrii unei familii riscau să se piardă definitiv unii de alţii, mamele îşi ţineau copiii flămânzi, bolnavi sau mutilaţi strâns la piept, cu o expresie pierdută, de disperare tăcută şi speranţă oarbă.
Ajunsesem să beau tot timpul; când plecam singur cu jeep-ul ONU, luam invariabil o sticlă de Johnny cu mine. Mi se părea că nu mai sunt singur, avându-l pe Johnny alături. Ofițerii superiori veneau și plecau, soldații erau abrutizați, cei din misiunile umanitare erau cei mai expuși: nu aveau pregătirea militară, fizică și psihică ca să reziste la ceea ce vedeau în fiecare zi; toți erau fie niște marginali în căutare de sens, ca mine, fie exaltați plini de iubire, dornici să ajute, să facă bine. Oameni buni, cu resurse reduse.
Conduceam cu o mână pe volan, cu cealaltă îl țineam aproape de gură pe Johnny. Ultima curbă am luat-o pe două roți, apoi am văzut ca prin ceață autobuzul etiopian folosit de Crucea Roșie. Următorul lucru nu mi-l amintesc: mi s-a spus că am aterizat, zburând prin aer, sub roțile autobuzului; întrucât totul s-a petrecut foarte repede, șoferul nu a putut frâna, a intrat în plin în mine, m-a făcut zob sub roți. Picioarele nu îmi puteau fi recuperate, pierdusem un rinichi, celălalt funcționează acum cu ajutorul aparatelor, trei coaste rupte, acum port permanent un corset de ghips, mâna stângă strivită, mușchiul irecuperabil, dreapta a scăpat. Nu am nimic la cap, cu excepția faptului că nu l-am putut folosi niciodată cum trebuie.
Funcționarii medicali ai ONU m-au îngrijit până când mi-am recăpătat cunoștința, apoi mi-au făcut un dosar cu cele întâmplate, mi-au spus că nu mai pot lucra niciodată în serviciul ONU, m-au asigurat că voi avea o pensie consistentă dacă trăiesc, iar dacă nu voi reuși, organizația va plăti toate cheltuielile de înmormântare. Am aprobat clipind din gene, am semnat și așa s-a încheiat cariera mea de funcționar internațional în serviciile Națiunilor Unite. În mod bizar, dar deja nu mai cred în coincidențe, eram în octombrie 2006 după calendarul nostru, după cel etiopian abia intrasem de o lună în anul 1999, trecuseră 7 ani în care trăisem de pe o zi pe alta, ca într-un vis despre care nu știam să spun dacă fusese unul urât sau frumos. Nu am nici acum un răspuns, viața e un soi ciudat de amestec, de lucruri miraculoase și de lucruri îngrozitoare, unii nimeresc în scenariul negativ al vieții, alții în ăla pozitiv cu happy end, iar marea majoritate, niște norocoși întortocheați, au parte de amândouă și numai firea lor, moștenirea lor genetică, instinctul sau ursitoarea îi face pe unii să vadă partea plină a jumătății paharului, iar pe ceilalți doar pe aia goală.
_______
Am trăit o viață plină, însă am golit-o de sens prin opțiunile mele, prin firea mea nenorocită, prin sensibilitatea mea excesivă, prin insensibilitatea mea uriașă, prin nepăsare, lene, lașitate și prostie. Nu mi-a plăcut să gândesc, mi-a plăcut să fiu liber și am luat libertatea asta în sensul ei literal, fără nuanțe, fără compromisuri, fără umor. Am fost serios în viață doar în ceea ce privește felul în care am înțeles libertatea și asta m-a făcut, în modul cel mai năucitor, omul cel mai dependent, cel mai legat de lanțurile propriilor erori. Adevărata libertate vine împreună cu bucuria cea mai necontrafăcută, cea mai spontană și a ști să găsești în tine echilibrul perfect care să-ți ofere tipul ăsta de bucurie este cea mai mare izbândă asupra vieții și asupra Timpului.
Am pierdut bătălia cu Timpul meu în toate sensurile, nu i-am înțeles menirea, nu am înțeles întâmplările și drumul vieții mele la momentul potrivit, nu i-am înțeles pe cei care m-au iubit. Am fost risipitor și neghiob, un om fără minte.
_______
Afară e un decembrie frumos, cu zăpadă albă, groasă, ca o manta de bun venit într-o lume mai bună, o zăpadă senină care îmi ascunde privirii griul pe care îl detest în acest oraş în care m-am născut. Nu las nimic în urma mea: nu am nicio avere, părinţii nu ştiu dacă mai trăiesc sau cum o duc, nu am mai pus piciorul în satul lor de 20 de ani. Aşa am trăit eu, marginal, străin de mine şi de lume, neînţelegând-o, neînţelegându-mă. Nu am scrisori de scris, cuvinte de rămas bun, doar această mărturie a irosirii încredinţată unui reportofon și promisiunea unui doctor pe care nu-l plac, că va transcrie povestea asta. Nu sunt sigur că o va face, doar am zis la început că l-aş fi strâns de gât. Indiferent ce va urma, trebuia să-mi spun povestea, să simt că las în urmă ultimele cuvinte ale unui proscris, înainte de a mă da pe mâna celor şapte cerberi furioşi care păzesc uşile iadului.
_______
Ma amuzati. Se intelege printre randuri. Personajul spune ca viata trebuie traita cu atentie, orientata in prezent, catre detaliile cele mai ‘amanuntite’ si cu ‘note explicative exhaustive’ (ca sa va citez) catre cei pe care ii iubiti sau va iubesc, sa nu o irosim prin nepasare, neintelegere si non-comunicare.
Eu unul preferam sa aflu o solutie la problema referitoare la cum trebuie (cu detalii cat mai amanuntite si note explicative exhaustive) traita viata. Cum NU trebuie traita ma pricep si eu… si cred ca multi altii…
Axcris, niciun om nu poate spune cu exactitate cum trebuie traita viata, cu atat mai putin cu „detalii cat mai amanuntite si note explicative exhaustive”. Viata trebuie traita de fiecare in parte asa cum crede de cuviinta, moral sau imoral, dar orice om trebuie sa fie stie ca alegerile sale se vor reflecta in calitatea vietii ulterior. O viata buna si frumoasa inseamna pentru unii ceva, pentru altii altceva. Prin urmare traieste cum iti dicteaza constiinta, pentru ca ea nu te insala niciodata. Constiinta este Dumnezeul din fiecare. Dumnezeu te indruma cum sa.ti traiesti frumos viata. Asculta.ti constiinta!