Există mai multe căi prin care binele devine un rău mai rău decât răul în sine. Binele, în opinia mea, are ca trup libertatea, iar răul, constrângerea. Binele dobândește vizibilitate ființială numai atunci când libertatea se întrupează.
Libertatea individuală conține în structura ei intimă unicitatea ființială a împlinirii de sine prin delimitare de celălalt. Libertatea mea lăuntrică nu obligă cu nimic pe cel de lângă mine să se simtă obligat să-mi întindă o mână de ajutor în drumul meu spre desăvârșirea morală. Împlinirea de sine nu există decât în mod individual, nu colectiv. Delimitarea mea de celălalt, prin afirmarea propriei libertăți, sacralizează raportul dintre mine și el. Eu, ca individualitate irepetabilă și El, ca individualitate la fel de irepetabilă dar care îmi confirmă prin relație cu mine libertatea mea, nu putem coexista unul în apropierea celuilalt decât prin articularea libertăților individuale, cu deosebirile, carențele sau perfecțiunile noastre. Diversitatea ființelor umane relevă perfecțiunea și infinitatea lui Dumnezeu.
Înăuntrul libertății mele individuale neapărat exersată în raport cu mine însumi și cu ceilalți, există terifianta și ucigătoarea ispită de a strivi sub presiunea liberului meu arbitru intimitatea afirmării libertății celuilalt. În clipa în care doresc să îmi folosesc această libertate de gândire în detrimentul libertății celuilalt, comit cea mai gravă eroare pe care o ființă rațională o poate înfăptui. Nu există eroare mai fatală decât cea a înghesuirii libertății de opinie a aproapelui meu prin încercarea de a convinge prin orice mijloace. Această ispită devine tot mai evidentă în măsura în care îmi doresc ca binele pe care eu îl posed, ca garanție a fericirii mele interioare, să asigure fericirea și celui de lângă mine.
Fericirea mea și binele meu capătă trup numai prin folosirea libertății mele de gândire. Dacă fericirea mea se vrea împărtășită, nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să intru în dialog cu aproapele meu. Dialogul dintre mine și aproapele trebuie să născocească punți între libertățile noastre individuale pentru a se realiza împărtășirea fericirii. Lucrurile se schimbă decisiv în momentul în care eu nu mai vreau doar să împărtășesc celeilalte individualități fericirea mea, ci și ca fericirea mea să fie și fericirea lui. Numai încercând să pășesc în unicitatea libertății altuia, eu mă înrobesc uniformizării răului și nu mai sunt liber în unicitatea ființei mele. Devin comun și uniformizat la fel cum numai răul poate fi. Astfel, binele fericirii mele impus unei alte persoane umane devine un rău mai mare decât răul însuși.
Noțiunea de bine manifestată prin intermediul educației religioase care pune mai mult accent pe păcat decât pe virtute, devine un rău. Binele promovat în cadrul unei credințe religioase numai printr-o neobosită muncă de cercetare în vederea deconspirării răului din celelalte religii sau prin divulgarea unor nebănuite secrete din interiorul altor credințe, devine un rău mai mare decât răul însuși. Nu se poate evidenția binele unei credințe religioase numai prin condamnarea răului din învățăturile celorlalte credințe. Binele meu nu trebuie să fie și binele tău. Adevărul credinței mele nu trebuie să fie și adevărul credinței tale. Vreau să construiesc o punte între libertatea credinței mele și libertatea credinței tale împărtășindu-ți experiențele, căutările și adevărul care îmi călăuzește sinele. Nu vreau să te demonizez trântindu-te de podeaua certitudinilor mele.
Trebuie să existe un echilibru între manifestarea binelui descoperit de mine care se vrea împărtășit și preluarea lui de către partenerul meu de dialog. Binele devine rău atunci când îl gândesc pe celălalt cu mintea mea, când îl iubesc numai prin pulsul inimii mele, când îl fac mai bun numai prin binele meu. Adevărata conviețuire între oameni se realizează prin respectarea „neatinsului” din om și a libertăților lui de opinie. Nu este ticălos cel ce se înrobește pe sine prin diminuarea propriei libertăți în vederea cuceririi unui bine superior, ci cel care împrăștie și propagă o astfel de înrobire și altora prin impunerea binelui descoperit.
Este nevoie de împărtășire, de influențarea celor slabi de către cei puternici, de luminarea celor întunecați, însă nu prin impunerea sau restricționarea libertăților individuale. Aștern, în concluzie, cuvintele filosofului John Stuart Mill: „Fiecare om este primul interesat de propriul său bine, căci interesul pe care l-ar putea avea față de acest bine orice alt om – exceptând cazurile în care e vorba de un puternic atașament personal – este neînsemnat în comparație cu cel pe care îl are cel în cauză. […] În conduita pe care o au ființele omenești unele față de altele este necesar să fie respectate de cele mai multe ori anumite reguli generale, astfel ca oamenii să poată ști la ce trebuie să se aștepte; dar în chestiunile care-l privesc pe individul însuși, spontaneitatea sa individuală este îndreptățită să se manifeste liber. Considerații menite să-l ajute în aprecierile sale și îndemnuri menite să-i întărească voința pot să-i fie oferite de alții, chiar și cu insistență; dar trebuie lăsat să ia el însuși hotărârea finală. Orice erori ar putea el comite, ignorând sfaturile și avertismentele primite, ele nu pot cântări nici pe departe cât răul de a se permite altora să-l constrângă să facă ceea ce socotesc ei că este bine pentru el”. (John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, 2014)
