La 23 octombrie a.c., The Times of India anunţa că, foarte probabil, autorităţile guvernamentale de la New Delhi vor adopta, în cel mult câteva zile, decizia oficială de a aloca „70.000 de crore de rupii”, adică în jur de 11,2 miliarde dolari SUA pentru două programe majore de înarmare. Este vorba în primul rând despre un program care prevede proiectarea şi construcţia a şase submarine convenţionale şi „stealth”, adică invizibile pe radar atunci când se delasează la suprafaţă. Un al doilea program urmăreşte dotarea forţelor terestre cu cel puţin 900 de lansatoare de rachete antitanc de ultimă generaţie, ca şi cu peste 3.000 de rachete ce pot perfora blindajele maşinilor de luptă de orice dimensiuni. Surse bine plasate din ministerul indian al Apărării afirmă că, foarte probabil, pentru acest al doilea program va fi preferată racheta antitanc israeliană de tip „Spike”, deşi Washingtonul a încercat din răsputeri, în ultima vreme, să promoveze pe piaţa indiană propria sa racheta antitanc ultramodernă, cea de tip „Javelin”.
Potenţial stabilizator notabil al parteneriatului indo-israelian
Preferinţa – clar exprimată de surse militare indiene – pentru a cumpăra mai întâi câteva mii de rachete antitanc produse în Israel, urmată apoi de importul de tehnologie israeliană cu care să fie produse în India alte câteva zeci de mii de încărcături de luptă de tip „Spike” are, între altele, o vădită şi în mod clar majoră semnificaţie geostrategică. Aflate la mare distanţă una de cealaltă, cele două mari puteri despre care vorbim – India şi Israelul – au un numitor comun foarte important pentru discuţia noastră. Şi anume un numitor comun care cântăreşte mai mult decât uriaşele diferenţe culturale şi reliogioase ce difenenţiază în mod evident cele două ţări. Numitorul comun la care ne referim este preocuparea de a nu îngădui cumva elementelor islamiste radicale să distrugă defintiv echilibrul zonal, care e şi aşa extrem de fragil în întreaga arie pe care o numim în mod obişnuit Orientul Mijlociu Extins.
Zona cea mai instabilă a Orientului Mijlociu Extins se află, geografic vorbind, exact între India şi Israel. Din perspectivă geostrategică, fiecare din aceste două state – care, să nu uităm, sunt şi singurele democraţii liberale cu adevărat funcţionale din întreaga zonă – se află, din perspectiva celuilalt partener, chiar în spatele sursei principale de riscuri şi ameninţări. Un parteneriat strategic între India şi Israel, care există deja de ani buni, poate fi semnificativ consolidat de transferul de tehnologii militare moderne, ca şi de contracte profitabile pentru ambele părţi. Singurul care pierde în mod evident este islamul radical, în toate întrupările sale. Forţele extremiste care ameninţă continuu Pakistanul din interior, ca şi Iranul care continuă să viseze la înarmarea nucleară, ca şi mişcările teroriste sunnite, de tipul reţelei al Qaeda sau de tipul Statului Islamic (ISIL) au, toate, motive serioase să fie îngrijorate de perspectiva consolidării parteneriatului strategic indo-israelian. Nici China, cu tendinţele sale notorii de a dobândi în orice chip statutul de hegemon regional necontestat, nu are de ce să fie prea fericită. Cu cât mai puternică şi mai modernă este India în plan militar, cu atât ambiţiile Beijingului vor fi mai dificil de pus în practică în Asia de Sud, ca şi în întreg Oceanul Indian.
