Posteritatea lui Puşkin este literatura rusă însăşi. Unicitatea sa în canonul rus rezidă,poate, în această capacitate de a fi punctul de plecare al mai tuturor liniilor de creaţie care brăzdează arhipelagul de texte, în secolul şi jumătate care îi urmează. Simbolic, doi dintre cei mai mari scriitori ai veacului trecut, Nabokov şi Bulgakov, sunt legaţi, inextricabil, de acest spectru pe care îl invocă şi pe care îl convoacă. Primul, Nabokov, este cel care iniţiază cea mai importantă traducere comentată în engleză a lui “ Evgheni Onegin”, în vreme ce Bulgakov, în plin ev stalinist, îi dedică lui Puşkin piesa în care poetul nu apare niciodată ca personaj în scenă, fiind doar evocat, aluziv şi mitic.
Avatarurile posterităţii lui Puşkin se nutresc din complexitatea unui destin intelectual. Puşkin întreţine o relaţie delicată şi ambiguă cu autoritatea. Parte a cercului decembriştilor, marcat de stigmatul conspiraţiilor şi al rebeliunii, Puşkin este prins între plăcile tectonice ale timpului său. Pactul cu puterea, putere întruchipată de Ţar,este unul simptomatic pentru acest timp al încercărilor şi suspiciunii ce vine eşecul decembrist- Nicolae I este cenzorul ultim în faţa căruia răspunde creatorul. De viza sa depinde viitorul fiecărui text. O dialectică bizară şi monstruoasă ce anticipează, neliniştitor, maniera în care Stalin veghează asupra sorţii şi paginilor conteporanilor săi , de la Mandelştam la Bulgakov. Ambiguitatea lui Puşkin este ambiguitatea artei ruse, strivite între tentaţia adaptării/ conformismului şi vocaţia rezistenţei.
Nu mai puţin semnificativă este castrarea postumă a lui Puşkin în comunism. Centenarul din 1937 este punctul culminant al unei operaţiuni delicate şi ample de recuperare/ reinventare.Puşkin devine centru al canonului,monument al artei ruse,scriitor progresist, maestrul care anunţă, mutatis mutandis, noile înfăptuiri sovietice. Orice evocare a influenţelor ocidentale este evitată, programatic. Cu formula memorabilă a lui Kevin M. Platt şi David Brandenberger, Puşkin este parte din acest parcurs al revizionismului sovietic, menit să creeze o nouă tradiţie, docilă şi patriotică.
Dincolo de aceste succesive straturi mitologice şi imagologice, ce amintesc volutele tulburate ale vieţii de după moarte a lui Eminescu însuşi, se află realitatea unei opere proteice, ce pulsează, fascinează şi durează. În poezie, în proză şi în teatru, acest Sfinx rus a modelat o limbă şi a făurit un întreg imaginar. Reactivitatea lui Puşkin este reactivitatea marilor scriitori moderni. Miturile sale nu se pot reduce decât prin desfigurare la un miez didactic fad. Puşkin nu este doar rebelul romantic, după cum nu este doar poetul zidit de viu în arhitectura sovietică. Literatura sa sfidează aceste graniţe artificiale.
Şi poate că de aceea un poem enigmatic şi polifonic precum “ Călăreţul de aramă” închide în sine taina acestui parcurs paradoxal. În poezia lui Puşkin vibrează acel Petersburg al ceţii şi nălucilor, pe care îl parcurg Gogol şi Dostoievski. Identitatea rusă făurită de Petru cel Mare palpită în versurile sale. Căci Petru este, simultan, ziditorul ce oferă Rusiei fereastra de la Neva, dar şi tiranul ce striveşte, sub copite de bronz, făptura umilului Evgheni. Cetatea de pe Neva este, la Puşkin, ca şi la Gogol, Dostoievski sau Belîi, un semn al Sfinxului rus, un spaţiu ambivalent, ce colonizează literatura cu spaimele şi unghiurile sale. Rotund şi bizar, ” Călăreţul de aramă” al lui Puşkin încadrează acest destin al tensiunilor şi contradicţiilor, oglindit în undele Balticii.
