„Dezonoare” (John Maxwell Coetzee, București, Editura Humanitas, 2006) e o lecție de umilință. Ca de atâtea ori în literatură și în viață, eroul trece printr-o situație-limită, care-i schimbă fundamental atât aspectul social al existenței, cât mai ales viziunea asupra lucrurilor. Profesorul universitar David Lurie este un om demn, onorabil și cu o oarecare prestanță în spațiul public. În spațiul privat, e ros de dorințe lascive potențial compromițătoare, pe care are impresia inițială că le poate controla: „Pentru un bărbat de vârsta lui, cincizeci și doi de ani, divorțat, reușise să-și rezolve destul de bine, credea el, nevoile sexuale.” Asta până când escorta de care era ușor amorezat îl părăsește, dezvăluindu-i, pe deasupra, o latură domestică incompatibilă cu promiscuitatea aventurii. Ultima ispită a senzualității ia chipul propriei studente, care devine obiect al unei ultime pasiuni mistuitoare. Între dorința nestăvilită și actul eliberator se interpune obstacolul insurmontabil: propriul corp decrepit, incapabil să mai întrețină iluzia metafizicii sexului.
Actantul este așadar bărbatul între două vârste: cea a senzualității și cea a abandonului. Linia de mijloc este diafană. De o parte se află recunoașterea publică și corolarul ei obligatoriu, cu apatia rutinei și anchilozarea intelectului. De cealaltă parte: scandalul, oprobriul și, în cele din urmă, exilul. Elementul care declanșează ireversibila mutație este violul. Deocamdată, el este perceput exclusiv unilateral, din perspectiva bărbatului, a cuceritorului machist, obișnuit să primească fără să ceară și să ia fără să întrebe. În acest punct, perspectiva feminină e ancilară, deci nulă, inexistentă.
Printr-o răsturnare de situație uzitată în literatura canonică (e suficient să menționez trama din „Hamlet” ori din „Învierea” lui Tolstoi), actorul devine conștient de semnificația propriilor acțiuni numai în calitatea de spectator în teatrul propriei vieți. Hamlet punea în scenă abominabila crimă pentru a mișca ceva în conștiința făptașului și pentru a formula mai credibil sentința tribunalului invizibil. Printr-un joc pervers al destinului, prințul Nehliudov din ultimul roman al lui Tolstoi ajunge jurat în procesul prostituatei pe care a sedus-o și a abandonat-o. Toate cele trei opere ilustrează truismul conform căruia nu devenim ființe morale decât în momentul în care suntem confruntați cu propriile noastre fapte expuse, despuiate. E necesar ca cineva să arate cu degetul goliciunea împăratului. Abia atunci acesta poate să-și recunoască, fără greș, propria obscenitate.
David Lurie nu știe cât cântărește un viol. Până la un punct, el crede că e victima unei nedreptăți atunci când sancțiunea publică nu întârzie să se impună. În opinia lui, un viol este numai un act de proclamare a independenței, agresivității și a orgoliului masculin. O însemnare a teritoriului, o revendicare legitimă a unui drept ancestral. Violul este conștientizat ca atare numai când Lurie devine spectator, când propria fiică lesbiană (atribut absolut necesar în roman, pentru adâncirea dimensiunii feminine a personajului-victimă) este violată fără ca el să poată interveni salvator ori măcar punitiv. Personajul cunoaște, în sfârșit, vulnerabilitatea. Traseul său existențial este încununat de ocupația cea mai umilă posibilă: eutanasierea animalelor bolnave. Un ultim act de iubire purificată și purificatoare. Abjecția este o etapă necesară pe drumul purificării dinaintea morții. Coetzee este un instigator la luciditate, un corector al răului de viață, de care cu toții suferim. Romanele sale sunt paliative pentru asumarea și acceptarea condiției umane, cu toate contradicțiile pe care aceasta le implică.
Despre „Dezonoare” ar mai fi de spus multe alte lucruri (despre blazarea și apatia intelectualului deziluzionat, despre inerție și lipsă de reacție, despre absența protestului ca o formă inedită de revanșă istorică, despre relațiile interrasiale, despre etapa post-apartheid, despre condiția femeii în Africa de Sud ori despre proiectul muzical-literar care-l mai animă pe Lurie). Mă opresc aici pentru ca aceste lucruri au mai fost spuse si pentru că ceva din secretul unei cărți bune merită să rămână nedivulgat.
