Ionel Teodoreanu, „Întoarcerea în timp” (fragment)

Dar e plin de moarte dulce Târgul Ieşului. Mereu alt drum spre cimitir.E moartă uliţa copilăriei; morţi, bunicii,mort nepotul lor cu părul de aur; mort şi tata…
Numai vinul străluceşte în cetatea scufundată. Şi Iernilă merge înainte întru vin.
Când au plecat stăpânii lui la Bucureşti ca să înceapă altă viaţă, Iernilă venit la gară cu un buchet de flori. Oamenii au crezut că e cerşetor în fără seamăn zdreanţă şi mărăciniş de păr, ş-au vrut să mi-l gonească. N-au ştiut că el e dulce Târgul Ieşului venit la cel din urmă tren.
S-au dus.
El a rămas.
Şi altă lampă, tot de veghe, s-a aprins la Bucureşti..

***

Cand au sarbatorit bunicii nunta lor de diamant, s-a adunat in casa lor din Zlataust tot neamul, de la mic la mare, si a fost ospat imparatesc cu vin din fundul beciului, curcan imbatat in rom si torta de la Tufli; iar la urma, tata a adus un fotograf cu mani de scamator, care i-a potrivit pe bunici, unul langa altul, in capul scarilor, randuindu-i pe ceilalti pe treptele de mai devale, dupa varsta.
A trecut timp mult si bun, pana cand ochiul fara gene al cutiei negre cu catalige i-a cuprins pe toti, revarsati ca o cascada a generatiilor pe treptele scarii de din fata.
Dintai au asteptat sa treaca norul de pe fata soarelui. Un nor parca tras de boi. Dar a trecut pana la toata urma, si soarele s-a luminat din nou dupa trebuinta fotografului.
Apoi au asteptat sa treaca sughitul unui copil. L-au speriat, i-au dat dupaci in spate, apa rece. A trecut si sughitul.
Apoi a fost nevoie de batista pentru nasul oarecarui alt copil- tot nepot de-al bunicilor- care-si uitase batista, dar nu si degetele.
Apoi pe alt copil l-a apucat un ras cu streche. I-a fost trecut, c-o lacrima prelinsa pe obraz, daca obrazul amintirii nu se insala: nu ma-nsala!
Apoi au asteptat sa treaca un vantulet dracos, cu care au avut de furca fustele cucoanelor, cum si zulufii lor. Trecut-a.
Fotograful, c-o mana pe capacul negru si cu alta sfarla in vazduh, a poruncit incremenire.
– Gata?
– Haide, musu o data, a ragusit bunica, ridicand spre el privire cu chistoale.
Dar copiii tocmai atunci si-au adus aminte de Blansa si au chemat-o.
A venit Blansa, cu coada pentru copii si coltii pentru „musu”.
– Are sa miste! a suspinat musu frecandu-si fruntea nadusita.
Copiii insa nu i-au dat cinste auzului. Iar unul dintre ei a spus cu o spaimantatoare cutezare:
– Blansa trebuie sa stea sus, alaturi de bunici.
– Ai innebunit? i-a spus mama, detunandu-l cu privirea.
– N-am innebunit! Si Blansa e bunica, ras-bunica si ras-ras-ras-bunica.
Iar imparatii bunici, auzind astfel de vorbe cu temei, au chemat-o pe Blansa la picioarele lor, mai presus de tot neamul.
Astfel, Blansa a ramas in diamantul bunicilor.

***
In fiecare zi si noapte Blansa-i in ograda.
Dar asta nu-i de-ajuns. Caci in ograda sunt gaini, cocosi, curcani si gaste, ca si cum n-ar fi.
Blansa nu e in ograda; Blansa e chiar ograda. Cand latra Blansa, ograda simte om strain si da vestire celor din casa. Cand da Blansa din coada, ograda se bucura ca-i vin copiii. Ca si ograda, Blansa e mereu in jurul casei, lipita de ea.
Si cerul e mereu deasupra casei, dar daca Blansa nu-i in cer, cerul nu-i de-al casei.
Are cerul soare si luna; sa le aiba! Dar care dintre copii ar da-o pe Blansa pentru soarele si luna cerului? Pastreazati-le. Noi o avem pe Blansa noastra.
Asa au trecut anii, pana cand intr-o zi ograda a mutit ca dupa inghet, desi era vara.
– Blansa, Blansa!
Au strigat-o copiii la miazazi,la miazanoapte, la soare-rasare si la soare-apune. Au strigat-o si de pe acoperisul casei. Au cautat-o pretutindeni cu lumina inimii, dar nicaieri si niciodata nu au mai gasit-o.
Blansa n-a mai fost in ograda.
Caci tot ce-a fost odata, niciodata nu va mai fi.