IX
Veni războiul.
Zile şi zile de-a rîndul, maşini ferecate, copite de cai, cântece şi chiote, goarne şi fanfare, răcnete şi sudălmi sfărmară şi pîngăriră tihna uliţii. Se scofîlcea văzînd cu ochii, ca un obraz bolnav – prăpădită.
X
Ieşiseră credincioşii de la denii, din biserica uliţii.
Bucătăreasa noastră şi cu moş Neculai, fanaragiul, mai zăboviră puţin în prag.
– Mamă Mario! Ce veşti mai aveţi de la copil?
– Ei, moş Neculai! L-o prins pacostea asta de război şi o intrat acolo la oaste!
– I-auzi !
– Doamne-doamne! Ce pustiu de gând l-o mânat să se suie în maşinile cele care zboară pe sus? Sărăcuţ de el!
– Să-i ajute Dumnezeu, mamă ario!
– Să-i ajute, moş Neculai, că amarnic mai plânge cuconiţa!
În lumina lunii, uliţa se făcuse albă, albă.
Paşii bătrânilor răsunară ca bătăi grele de inimă amărâtă …
XI
Toi de noapte cărunţită de lună.
Prin fereastra deschisă de la odaia părinţilor se zărea capul mamei aplecat pe măsuţă : scria copilului.
Desigur că, în aceeaşi clipă, copilul, cu capul aplecat pe genunchi, scria mamei dintr-o cazarmă, adormită, sau de pe un câmp de luptă, potolit.
Prin noapte ţârâiau greierii.
Şi uliţa asculta, în ţârâitul greierilor, ecoul plângător al celor două peniţe, atât de îndepărtate, scârţâind două doruri risipite în nemărginirea nopţii.
XII
Piuiau cuiburile pe sub streşini. Un cer de primăvară plutea învolt pe apele aurii ale văzduhului, atât de uşor că l-ai fi spulberat cu o suflare dinadins.
Vântul, dezmierdat de soare, se alinta cald, fumegând de flori prin pomii albi.
Bunicul, aşezat pe o bancă, îşi ştergea ochii cu o mână tremurătoare. O vedenie îi înlăcrimase: ochii copilulul, răsărind încercănaţi în sufletul lui – ca două zorele pe un zid năruit.
XIII
Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocîrlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul, între străini.
Uliţa ştiu. Căci peste puţin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, aşa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul, în coşciug, îşi urma nepotul.
Curând, cei rămaşi, părăseam căsuţa; fugeam de acolo.
XIV
Trecu vremea, trecu …
Şi într-o zi, eu – cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară – m-am pornit pe uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Şi n-am găsit-o!
O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era, Plecase după morminte.
Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii …
