Paweł Huelle este unul dintre cei mai importanți scriitori polonezi ai momentului, românii având posibilitatea să-l întâlnescă primăvara trecută, când a fost invitat de onoare al Salonului Internațional de Carte Bookfest, prilej cu care i s-au lansat două cărți, ambele apărute la Editura Polirom: Mercedes-Benz – ediția a II-a, traducere din limba polonă și note de Radosława Janowska-Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean – și Eram singur și fericit -, în aceeași traducere. Cu studii de psihologie, înainte de a debuta în literatură (1987) Huelle a lucrat ca jurnalist (a învățat arta lapidarității, lucrând direct cu Walesa), și ca director de televiziune (n-a găsit în asta nimic interesant, nimic creativ).
Pentru Huelle, scrisul reprezintă în special arta de a spune povești. Și, așa cum se poate constata citindu-l, arta aluziilor strecurate subtil și ironic, cu un umor deloc ostentativ. Dependent de scris și de citit, încă din copilărie, când călătorește scriitorul polonez ia cu el cel puțin patru cărți. În pat, de asemenea, e înconjurat de cărți. Și crede că sensul literaturii, dacă admitem să îi recunoaștem vreunul, este acela de a scrie despre valorile universale ale vieții, povestirea reprezentând, în viziunea sa, un act arhaic care-i leagă pe oameni. Așadar, a sta față în față și a povesti. A avea ce povesti și cui povesti – acesta ar putea fi secretul de a rămâne viu (ca și în Novecento al lui Baricco), și, prin urmare, motivul pentru care „scriitorii încă mai au dreptul la viață” – o spune hâtru scriitorul provenit dintr-o familie cu bărbați „responsabili”, el fiind primul care rupe tradiția și devine artist, un boem, văzând în literatură și o „proteză”, o cale de a supraviețui.
Întreaga sa literatură este un amestec de biografie, istorie și ficțiune, transformat într-un text frumos, ale cărui cuvinte ar putea bucura cititorul și azi, și mâine și peste sute de ani. „Arta trebuie să aibă ceva din copil, pentru că în general, copii sunt deschiși. Bătrânii văd totul dintr-o perspectivă mai închisă, spun că nimic nu e posibil, iar copiii cred că totul e posibil. Iar ca artist, indiferent de artă, trebuie să ai această calitate a copiilor” – afirma scriitorul într-un interviu, oferind astfel o explicație pentru atitudinea naiv-jucăușă a naratorului din textele sale, nu de puține ori copil el însuși.
Scriitorului polonez îi place să intre mereu în dialog cu cărțile scriitorilor admirați. A făcut-o cu Thomas Mann și cu Günter Grass, iar romanul Mercedes-Benz înnoadă firele altei afinități, fiind o carte tribut, ce capătă forma unei lungi scrisori adresate scriitorului său favorit din literatura cehă, Bogumil Hrabal, pe care îl vedea îndreptățit să primescă Premiul Nobel. Plecând de la pretextul cărții de povestiri țesute de Hrabal în jurul lecțiilor de șofat, Huelle se întoarce în timp la propriile ore de condus și, recurgând la tehnica povestirii în ramă, scrie un scurt roman cu fraze lungi, foaaarte lungi, în care evenimentul politic și istoric este juxtapus dramelor ori bucuriilor individuale. O istorie a familiei, o istorie a Poloniei (cea independentă pusă față în față cu cea sufocată de comunism), întâmplări mărunte de zi cu zi petrecute în Gdansk, o posibilă poveste de iubire – se plimbă toate, în sus și în jos, odată cu naratorul, în fieţelul domnişoarei Ciwle, singura instructoare de la școala de șoferi.
Se trezesc astfel poveștile a trei generații unite prin povești cu mașini. Poveşti când blânde, când jucăușe, când tragic-tensionate, despre maşini şi oameni, prinse într-o călătorie a povestirii în sine. Misterul timpului este esențial, împletirea planurilor temporale făcându-se pe nesimțite. Fiecare poveste curge dintr-o alta, buclele timpului sunt insesizabile, viața încăpățânându-se să se întoarcă, într-un fel sau altul în același loc, să-și creeze peste ani propriile intersecții.
Ca orice povestitor veritabil, Paweł Huelle este un mare creator de atmosferă. Plimbările în „fiețel” se petrec pe străduțe înguste, printre tramvaie, tiruri uriașe, frâne bruște, semnalizări, țigări răsucite, viteze schimbate, atingeri delicate ale mâinilor, în mașina împotmolită la o intersecție. Astfel poveștile pot începe și se continuă alcătuind o carte scrisă inițial fără semne de punctuație (așa cum scria și Hrabal, grăbindu-se să nu afle soția că, în timp ce ea muncise, el doar băuse). Lumea amenințătoare, plină de furie, cu fețe de oameni ieșiți parcă din picturile lui Bosch, este aneantizată pe nesimțite, ținută la distanță de povești care formeză un înveliș protector pentru cei doi, liberi să-și schimbe locurile în mașină fără a coborî, liberi să facă schimb și de povești. Ieșirea din timp și din realitate se petrece, cum altfel, decât cu riscurile aduse de fascinație: „în loc să mă uit la indicator, vă ascult, și vă tot ascult”. Căci: „când m-apucă melancolia, urc seara în fiețel și merg înainte, oriunde, uneori e bine ca omul să iasă din casă fără un anumit scop, să mergem, iar dumneavoastră mai povestiți-mi, mă încântă”. Și fericirea se arată: „adevărata fericire, clipa aceea scurtă pe care nu ai da-o pe toate comorile din lume, momentul acela încă netrăit, dar deja anunțat, în care simțim că soarta ține cu noi, aceeași soartă nenorocită care în viața de zi cu zi nu este în favoarea noastră”.
O lecție începută cu sentimentul lipsei de sens pe care o aduce senzația prea-târziului, se transformă într-un „minunat lirism motorizat”. Cu mult umor și blândețe, Huelle strecoară în povestirile sale portretele a trei generații, înaintașii săi, și, odată cu aceștia, realizează scurte, dar pregnante radiografii ale istoriei dezumanizante. Gura lui Huelle turuie mai abitir decât motorul mașinii, găsind în domnișoara Ciwle ascultătorul ideal. Dependența e reciprocă. Poveștile sunt scrise în așa fel încât se lasă „ascultate” pe nerăsuflate (de fapt, chiar ți-ai dori să le auzi de la cineva), cu atât mai mult cu cât, din mers (al mașinii, al gândurilor, al vorbelor), Huelle schimbă rapid interlocutorul chiar în aceeași frază, acum adresându-se domnișoarei Ciwle, acum lui Hrabal, acum oricui ori nimănui. Poveștile își au și ele răsucirile și răscrucile lor. De mirare uneori, dureroase alteori. Citroënul bunicii e lovit de un accelerat, chiar în timpul unei lecții de conducere. Doar că bunica ajunge să primescă în schimb o mașină nouă, iar mecanicul primește un ceas de aur. Tatăl său este obsedat de Mercedesuri. Lucrează ani întregi la unul, plimbările cu el și impresiile stârnite în jur fiind de neuitat și singurele care contează. Fratele domnișoarei, grav bolnav, își duce viața hrănit de aceasta cu lingurița între lecțiile de condus, cei doi locuind într-un șopron, apartamentul fiind pierdut pentru plata medicilor altfel neputincioși. Vii sunt și poveștile bunicului Carol, automobilist și artilerist în imbatabila armată impero-regală austro-ungară. O goană după vulpi, un concurs de baloane sunt alte povești plimbate în jurul Mercedesului, bunicilor ori al tatălui, scriitorul polonez adăugând și multe fotografii cu toate aceste „personaje”, Paweł Huelle însuși apărând ca un puști rezemat de un Mercedes.
Paweł Huelle și-a dorit să fie tâmplar sau grădinar, să extragă concret frumusețea. I-a lipsit simțul practic și s-a mulțumit cu frumusețea lumii sublimată în literatură. Are totuși o grădină cu multe pisici. Are chiar și o cantină pentru pisici. Dar are mai ales o literatură cu povești frumoase care fac bucle prin viață, prin timp, prin văzute și nevăzute, păstrând viul omenesc, conștient ori latent. Povești bune de îmblânzit „partea blestemată” a ființei noastre, cum zicea Vargas Llosa.
Paweł Huelle, Mercedes-Benz, ediția a II-a, traducere din limba polonă și note de Radosława Janowska-Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean, Editura Polirom, 2014
