Despre cum am mai câştigat un cititor

DespreÎn cele mai călduroase zile din august am avut surpriza să observ că aparatul meu de aer condiţionat, care a rezistat, brav, vreo 14 ani, nu mai răceşte. Mi-am dat imediat seama ce se-ntâmplă: funcţiona doar ca ventilator, adică îmi aducea în casă aerul cald de-afară. Cunoşteam bine fenomenul, din trenurile româneşti. Simţi că vine ceva, pe undeva, dar nimic răcoros. Aştepţi pe jumătate leşinat apariţia conductorului, îl rogi cu ultimele puteri să „dea mai rece“, iar el, mai sfârşit ca tine, îţi spune că nu are ce face, de fapt aerul condiţionat nu funcţionează deloc, e doar o iluzie. (Ca atâtea altele în viaţă, completezi în gând). Epuizarea conductorului vine din faptul că la fiecare bilet cerut, călătorii îi pretind în schimb, după temperament şi educaţie, să rezolve problema aerului. Ştim cu toţii că în România se stă bine cu temperamentul şi prost cu educaţia.

În ce priveşte Akai-ul meu, m-am gândit (cunoştinţele mele tehnice, în ciuda unei anume atracţii pentru arta inginerească, sunt pur lăutăreşti) că ar putea fi vorba de freon. Ştiu că trebuie schimbat când şi când, iar eu n-am făcut-o niciodată.

Simţindu-mă din nou ca la 20 de ani, pentru că în mansarda mea studenţească vara era saună, am luat de pe internet un număr de telefon din multele posibile. Absolut la întâmplare. În mod neaşteptat, oamenii cu care am vorbit s-au ţinut de cuvânt şi au venit la ora promisă. Nu ştiu dacă e vreo explicaţie logică sau nu, dar aproape toate cuplurile de reparatori cu care am avut de-a face de-a lungul vieţii sunt formate pe modelul Stan şi Bran, adică dintr-un bărbat solid şi unul firav. La fel ca în filme, cel solid comandă, cel firav lucrează. De data asta cel mare avea vreo doi metri, iar cel mic era de înălţimea mea dar, o spun cu invidie, mai slab decât mine. Într-o clipă, cel firav a scos capacul aparatului suspendat pe fereastra care dă spre curtea interioară. Şeful a zis dintr-o ochire: e condensatorul. După care s-a aşezat hotărât (şi neinvitat) pe canapea. Personal, i-aş fi oferit mai degrabă un loc pe scaun, dar n-am avut ocazia. În timp ce subalternul lucra la înlocuirea condensatorului, şeful se uita pe pereţi, la propriu. Ai mei, nu e o noutate, sunt ascunşi sub biblioteci.

―Ce de cărţi aveţi!… Ai văzut, puştiule, ce de cărţi are doamna?

Puştiul, care avea totuşi o vârstă binişor mai mare decât apelativul, era cu capul în jos, în aparat, aplecat peste pervazul fereastrei, aşa că răspunsul care s-a auzit de acolo a fost previzibil: Nu!

―Dacă era vreo plasmă sau – a fantazat şeful – o motocicletă, sigur o vedeai.

Trăgându-şi capul înapoi, omul s-a uitat spre cărţi zâmbind timid.

―Citiţi? l-am întrebat pe şef.

―Nu prea. Adică deloc. Am avut o profesoară de română foarte rea, mă bătea tot timpul. Mă bătea rău, în cap.

―Atunci înţeleg, am spus, hotărâtă să nu-mi dezvălui meseria. Oricum, dacă mă întreba, îmi propusesem să spun că sunt scriitoare, lucru pe care de obicei îl ascund în asemenea situaţii, ca şi cum ar fi ceva de ruşine. Aparatul era gata. L-au testat, au măsurat temperatura aerului (16 grade C la ieşirea din ventilator), am plătit „doar condensatorul şi motorina“, iar mulţumirea mea a fost maximă: scăpam de încă o grijă din multele ale unei veri, în care mi s-au tot stricat lucruri şi mi s-au tot spart ţevi. Am plătit. Le-am oferit apă rece (frigiderul funcţiona încă) şi fursecuri.

―Tu citeşti, mă? l-a întrebat cel mare pe cel mic, cu ton ironic.

―Nevastă-mea citeşte, dar… mai citesc şi eu.

―Ce gen de cărţi îi plac? am întrebat. O să-i fac cadou una, dar aş vrea să aleg una care să-i facă plăcere.

―Romane de… cum îi zice… Sandra Brown.

Am înghiţit în sec regretând pentru prima dată că n-am în bibliotecă Sandra Brown sau că nu l-am păstrat măcar pe Dan Brown, pe care de altminteri îl şi citisem.

―Chiar Sandra Brown n-am, am mărturisit eu, sperând să nu se înţeleagă deloc ce vreau să spun. O să-i caut însă alt roman de dragoste.

Adevărul e că spaţiul nu-mi permite să ţin dubluri sau cărţi care nu-mi trebuie personal. Uneori am însă ediţii diferite din acelaşi titlu. Am scos aşadar una dintre acestea.

―Uitaţi, o să vă dau o carte foarte, foarte frumoasă. Dar e puţin mai… puţin mai… grea decât…

Puşca de vânătoare, a citit „puştiul“. O s-o iau eu mai întâi. În două-trei ore am terminat-o. O citesc chiar în după-masa asta.

Aprecierea era corectă. Părea realmente bucuros, în timp ce eu aveam nu puţine îndoieli. Mi-am zis că nu-i inutil să-mi mai iau nişte măsuri de precauţie:

―Însă e o carte tristă. Chiar dacă e o poveste de dragoste. O să vedeţi… Dar dacă o citiţi, să ştiţi că aţi citit una dintre cărţile cele mai bune!

Au plecat, cel înalt cu mâinile în buzunar, la figurat vorbind, cel scund ducând într-o mână o ladă cu scule cât el de mare, iar în cealaltă o micuţă Puşcă de vânătoare.

*

M-am delectat vreo 10 zile cu aerul nou, răcoros, bun. Într-una din nopţile cele mai sufocante, am adormit cu aparatul pornit. După câteva ore, m-a trezit din somn un duduit îngrozitor. Am crezut că-i cutremur, m-a apucat inima, dar în câteva clipe m-am lămurit: duduia aparatul de aer condiţionat. L-am stins îninte de-a se produce o catastrofă. Am auzit paşi agitaţi în apartamentul de deasupra: cred că vecinii, foarte branşaţi la actualitate, au crezut că a izbucnit al Treilea Război Mondial. În dimineaţa următoare am căutat numărul echipei care-mi reparase aparatul. Am prostul obicei să arunc ce-mi trebuie şi să păstrez ce nu-mi trebuie. Am bâjbâit zadarnic pe telefonul mobil, apoi pe internet, şi până la urmă am dat peste un site şi un număr care părea cel folosit prima dată.

―Alo, sunt persoana de lângă Cişmigiu, la care aţi reparat dumneavoastră aerul condiţionat acum vreo săptămână.

Cum nu eram deloc sigură că am nimerit bine, şi nici vocea n-o recunoşteam, mă aşteptam la orice. O reacţie, cum spuneam şi înainte, care să arate, dacă nu educaţia, măcar temperamentul nostru.

―A, doamna drăguţă cu multe cărţi? (Sic!) I-aţi dat dumneavoastră o carte colegului meu?

Iată că literatura oferă într-adevăr satisfacţii. Iar cartea devenise trăsătura mea distinctivă mult mai limpede decât pe wikipedia.

A doua zi a venit numai cel mare, şeful. Ducea singur lada cu unelte, care în mâna lui părea de jucărie. Colegul lui era în concediu. S-a aplecat peste fereastră, eu am apăsat pe butonul telecomenzii, a fost ca la bombardament. La fel ca data trecută, într-o secundă, mi-a spus unde e buba:

―S-a rupt o paletă la elice.

A scos elicea şi mi-a arătat-o.

―O, Doamne, am spus, acum înţeleg de ce cad atâtea avioane!

Omul a avut bunătatea să râdă. Dar altceva îl preocupa:

―Să ştiţi… colegul meu a citit cartea!

―I-a plăcut? am întrebat cu îndoială.

―Da, i-a plăcut foarte mult, deşi e tristă…Mi-a şi povestit-o.

Şi, la rândul lui, şeful necititor, mi-a repovestit mie, la un pahar cu apă din frigiderul care încă funcţionează, ce-i povestise colegul lui cititor. Era, în linii mari, corect. Apoi omul a plecat, promiţând să-mi caute o elice şi să se întoarcă să mi-o instaleze. Între timp, căldurile au trecut. Piesa de schimb nu s-a găsit încă. Reparaţia e suspendată sine die. În schimb, am dobândit – câştig sigur şi verificat – un cititor în plus!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *