Despre rudele noastre, umaniştii, cu bucurie şi admiraţie

Harta culturală de azi are, asemenea celei reale de odinioară, multe pete albe. Dar spre deosebire de cea geografică, din care omul, marele îmblânzitor al necunoscutului, a eliminat rând pe rând spaţiile marcate cu avertismentul Hic sunt leones!, pe harta culturală lucrurile s-au petrecut exact invers: petele albe s-au tot lăţit de-a lungul a o mie de ani, până la sfârşitul Evului Mediu, acoperind ceea ce conturase cândva, cu limpezime, Antichitatea. Doar din auzite şi din câteva note ascunse prin vechi manuscrise, ştim că există o seamă de cuvinte, o seamă de opere de valoare, dialoguri, tragedii, comedii, meditaţii filozofice ale culturii antice, care s-au pierdut pentru totdeauna. Sute de autori prolifici au dispărut cu desăvârşire, iar cei cărora le-a supravieţuit măcar numele se pot socoti norocoşi. Ca şi cum ar fi nins peste cerneala făcută din amestec de funingine, apă şi răşină, iar literele care marcau teritoriile spiritului s-ar fi topit şi ar fi dispărut în neant.

Aşezaţi confortabil la pupitrul unei biblioteci moderne, cu laptopul în faţă şi cu aparatul de fotografiat alături, cu xeroxuri la îndemână, instrumente de scris cu gel, caiete cu foi veline, cărţi bine tipărite şi bine legate, uităm să-i salutăm în gând, cu bucurie şi admiraţie, pe umaniştii de odinioară, rudele noastre, care, la începutul Renaşterii au pornit, asemenea exploratorilor şi cu acelaşi curaj, în căutarea manuscriselor pierdute reuşind să acopere din nou câteva dintre petele albe de pe harta spiritului.

La început a fost Petrarca. Întorcând spatele secolului său, ca mai toţi cei care se vor numi umanişti, mărturiseşte: „am ajuns să dispreţuiesc timpul în care trăiam şi, dacă nu m-ar fi reţinut iubirea pentru cei dragi mie, aş fi vrut să mă fi născut în orice altă epocă. Pentru a uita de propriul meu prezent, am încercat să mă plasez spiritual în alte perioade“. De fapt însă nu îl interesează „orice altă epocă“. Îşi caută bucuriile literare în Antichitate. Se naşte din spuma cărţii, ca Venus din spuma mării. Iar noua lui naştere în timpul vechi se face prin intermediul cărţilor cărora le aduce elogii repetate, opunându-le aurului, pietrelor preţioase, veşmintelor bogate, caselor din marmură şi cailor, care nu-i pot oferi omului decât satisfacţii efemere. Dacă ar fi trăit azi, ar fi spus acelaşi lucru, doar că în locul cailor ar fi pomenit de maşinile scumpe. Durabile sunt doar cărţile, spune el, care „ne încântă până în măduva oaselor“. Cititorul trăieşte cu ele într-o „o vie, profundă intimitate“. Pentru umanistul italian nu e vorbă goală. Petrarca dialoghează cu anticii ca şi cum ar fi vii, se scoală în toiul nopţii ca să-i citească şi apoi să le scrie prietenilor săi despre comorile lui. După ce a descoperit prin diverse părţi ale Europei şi a repus în circulaţie numeroase manuscrise socotite pierdute, de la corespondenţa lui Cicero (cu care se răfuieşte), până la Istoria Romei a lui Titus Livius, a creat o adevărată febră a căutării. Febra aurului spiritual. După el, cu aproape un secol mai târziu, expediţiile făcute la mănăstiri, în febrilă căutare de manuscrise antice, devin o adevărată patimă molipsitoare.

Umaniştii de la începutul Renaşterii, rudele noastre spirituale, făceau drumuri lungi (iar a călători pe la 1400 implică o mulţime de riscuri, mari cheltuieli şi aventuri neaşteptate) spre locurile în care se salvaseră, pentru un timp, cărţile vechi. Pentru un timp limitat, deoarece, scrise pe pergamente şi papirusuri fărâmicioase, ameninţate de intemperii, carii şi de molia cărţii, dacă nu erau descoperite la timp, manuscrisele ieşite din circulaţie şi ascunse prin mănăstiri se pierdeau pentru totdeauna.

În felul lor cu totul special, umaniştii renascentişti erau nişte eroi. Cultivaţi, poligloţi, făceau traduceri din greacă în latină, preţuiau în cel mai înalt grad gândirea anticilor şi cunoşteau numele operelor dispărute. Aveau răbdare să scotocească, să citească, să copieze (de mână, cum altfel!) cărţi întregi, mii de versuri sau sute de pagini în proză, uneori în mai multe exemplare, iar apoi, cu pasiunea cu care ne recomandăm şi noi azi unii altora cărţile bune, le ofereau unor amici aleşi nou-vechea lor descoperire. Aceştia aşteptau cu nerăbdare comoara, o copiau la rândul lor sau puneau pe alţii s-o facă, iar supravieţuirea manuscrisului era astfel asigurată. Uneori, după ce dădeau o asemenea carte redescoperită unui prieten, n-o mai primeau înapoi şi, în scrisori, stăruiau ani de zile pe lângă destinatarul avid, ca s-o redobândească. Poggio Bracciolini, recuperatorul lui Lucreţiu (De rerum natura), a insistat 14 ani până şi-a primit înapoi împrumutul. Adesea bibliofilia devenea manie de colecţionar, combinată cu adunarea de obiecte, bijuterii, fragmente cu inscripţii şi statui antice.

Recuperatorii cei mai buni aveau şi calităţi de caligraf, importante la oamenii cărţii până spre sfârşitul secolului progresului, adică până la inventarea maşinii de scris. Când le vezi grafia, cu greu îţi poţi imagina că totul e scris de mână şi nu tipărit, într-atât de drepte, de ferme şi de egale sunt literele. Probabil că viteza copierii era mare. Erau, aşadar, şi scribi profesionişti, asemenea celor antici (Iulius Cezar avea doar el 7), care scriau fie direct după manuscris, fie după dictare. În locurile special amenajate pentru copişti, din mănăstiri – odăi mai bine luminate, cu pupitre la care uneori stăteai în picioare – scribii treceau prin tot felul de chinuri specifice. Până în secolul al XIV-lea, când hârtia se răspândeşte pe scară largă, scribul folosea pergamentul, dintre care cel din piele de viţel avortat (vellum, de unde cuvântul velin) era cel mai bun, dar şi foarte rar. S-au păstrat lamentări ale copiştilor legate de pergamente păroase (multe trebuiau netezite cu piatra ponce, obiect din recuzita specifică, ca şi rigla, folosită pentru a păstra rândurile drepte), despre cerneala subţiată, textul dificil, despre sete şi foame şi despre cum aşteptau unii dintre ei întunericul, care marca sfârşitul zilei de lucru. Până la formatul de codex, scrisul pe suluri implica arta rulării şi derulării, cu o grijă pe care greu ne-o putem imagina azi, iar cuvântul volum îşi are originea în volumen, adică „rulat“ sau „răsucit“.

Liniştea din bibliotecile noastre (tot mai precară azi, când poţi auzi sunând şi câte un telefon mobil) îşi are tradiţia în regulile extrem de severe din scriptorium, locul în care se copiau manuscrisele în mănăstiri. Călugării şi scribii-musafiri foloseau numai limbajul gesturilor, adevărată mimă (posibil ca de aici să provină jocul intelectual cu acest nume). De pildă, dacă voiai să consulţi Psalmii regelui David, făceai mai întâi semnul general pentru carte, cu mâna întinsă, întorcând pagini imaginare, apoi îţi duceai mâna la cap sugerând o coroană. Pentru cărţile nereligioase, după semnul general de carte, te scărpinai vehement după ureche. Iar cărţile păgâne socotite primejdioase, un fel de fond secret, cereau, după semnul general, jurământul simbolic de tăcere, cu două degete la gură. Dacă nu erai bun de scris, erai bun de lucrat pământul şi, uneori, invers. Ca musafiri, rudele noastre din Renaştere, umaniştii, aveau şi alte dificultăţi: să-i convingă pe stareţi sau pe responsabilii scriptoriumului să le dea opera cerută – lucru pentru care era uneori nevoie de un mic brânci financiar – sau să-i lase să caute ei înşişi printre manuscrisele puse la păstrare.

Scribii buni erau oameni foarte preţuiţi, puteau ajunge secretari, adică deţinători ai secretelor unor stăpâni bogaţi, fie ei laici sau religioşi, de preferinţă iubitori de carte şi ei, iar atunci viaţa întru desfătare livrescă le era asigurată. Desigur, dacă nu şi-o complicau ei înşişi alergând pe harta spirituală după lumi şi cărţi pierdute. În unele landuri germane şi în Irlanda a existat în vechime o lege care permitea răscumpărarea crimelor prin bani. 200  de şilingi costa viaţa unui om de rând, 300 un cleric de rang mic, 400 unul care era omorât în timpul slujbei şi aşa mai departe. Viaţa unui scrib valora cât aceea a unui episcop!

Imitându-i pe scribii iubitori de carte de odinioară, am simţit nevoia să împărtăşesc prietenilor mei umanişti (fie şi în sensul palid pe care îl are azi cuvântul) câteva detalii din cartea Clinamen. Cum a început Renaşterea de Stephen Greenblatt, ca simplu imbold la lectură. Clinamen înseamnă abatere de la legile naturii. Este echivalentul ştiinţific al miracolului. Un miracol, un clinamen, sunt, fără îndoială, cărţile. Am evitat cu bună ştiinţă firul principal din paginile lui Greenblatt, care se leagă de un personaj pitoresc, Poggio Bracciolini şi de căutarea, ca-ntr-un roman de Umberto Eco,  unei cărţi esenţiale pentru gândirea omenească, De rerum natura de Lucreţiu. Cartea lui Stephen Greenblatt este luminoasă. Şi are happy end, chiar dacă pe-alocuri e încercănată de melancolie. De altfel, depresia, „demonul amiezii“, îşi are originiea tot în mănăstiri, locuri în care cărţile atât de iubite de umanişti au fost salvate. Pentru cât timp, rămâne de văzut.

FINIS LIBRI. SCRIPSIT

Ioana Pârvulescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *