IX
Mitul în cultura analgezicelor
1 — Printre caracteristicile culturii secolului XX, mai ales în etapa actuală, înregistrăm o aparentă contradicţie între două tendinţe, dintre care una se concretizează în curentele dominante ale vieţii intelectuale şi artistice, iar cealaltă, în atitudinea faţă de viaţă, modelată de aşa-numita cultură de masă.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică, precum şi creaţia artistică generate de revoluţia antipozitivistă trădează — în pofida uluitoarei dinamici a tuturor acestor spaţii ale culturii — o trăsătură permanentă: convingerea cu privire la totala responsabilitate a omului faţă de lumea obiectuală (spun aici „omul“ cu o polisemie intenţionată). Analiza fenomenologică a structurii intenţionale a conştiinţei a făcut din obiect un produs al procesului constitutiv al conştiinţei însăşi. Filozofia existenţialistă a identificat lumea cu fiecare operă a proiecţiei selective, care trebuia cumva — deşi conştiinţa ascundea faţă de sine această constrângere — să le confere sens obiectelor, în funcţie de o selecţie nelegată de nimic. De asemenea, versiunile cele mai pline de vitalitate ale marxismului în prezent — spre deosebire de vechile versiuni ale evoluţionismului — tind spre o imagine a lumii, din care coeficientul de valorizare a intenţiei umane cu nici un chip nu poate fi dat la o parte, aşadar, care constituie întotdeauna un orizont organizat de comunităţile umane.
Dar şi cultura ştiinţifică, absolut independent, consolidează o convingere similară privitoare la prezenţa noastră inseparabilă în realităţile extra-umane, descrise de ştiinţă. Cele mai mari realizări ale fizicii teoretice din secolul XX — teoria relativităţii şi principiul incertitudinii — ajung, în orice caz, în mediile de nespecialitate într-o formă în care par să ne convingă de faptul că prezenţa observatorului, a experimentatorului nu poate fi eliminată din descrierea legilor naturii. Reflecţia metodologică asupra naturii cunoaşterii experimentale (în primul rând, teoria definiţiilor operaţionale) convinge în legătură cu faptul că activităţile de măsurare şi cele experimentale trebuie să constituie o parte esenţială a definiţiilor cu ajutorul cărora caracterizăm obiectele măsurate şi cercetate, că nu poate fi descris un obiect, fără a descrie demersurile întreprinse efectiv pentru studierea lui. Ar putea părea, de asemenea, că medicina psihosomatică, dezvăluind relaţia esenţială dintre stările organismului nostru şi trăirea conştientă şi subconştientă a propriei situaţii, ar trebui să susţină convingerea cu privire la responsabilitatea noastră faţă de propriul corp, care poate fi obiect al unei acţiuni conştiente de sine, reglementate din punct de vedere pur subiectiv.
De asemenea, în cele mai caracteristice eforturi ale culturii artistice — literatură, muzică, arte plastice — observăm o tendinţă accentuată spre asemenea forme de comunicare, în care intenţia conştientă a creatorului este de a face din receptor un participant la creaţie. Fiecare participant conferă un sens propriu operei percepute („opera deschisă“ — cum o numea esteticianul italian Umberto Eco).
no images were found
Teoriile economice, datorită activităţii iniţiate de Marx, au încetat să ne mai descrie, pur şi simplu, lumea interdependenţelor economice în lumina unor legi cvasi-naturale inevitabile, făcând posibilă dirijarea conştientă a proceselor de producţie şi a schimbului la scară naţională şi internaţională.
Dintr-o lume care, în toate detaliile, e dată, preexistentă, delimitată în curgerea ei evolutivă şi accesibilă fie descrierii ce-i înregistrează calităţile, minimalizând intervenţia proprie, fie exploatării incapabile de a schimba cursul de evoluţie al întregului, am trecut la o lume care, de la început şi în fiecare etapă, trebuie considerată un co-produs propriu.
S-ar putea presupune, în acest caz, că, în cele mai diferite ramificări ale sale, cultura noastră va răspândi sentimentul responsabilităţii pe care fiecare individ îl suportă faţă de lume, faţă de propriile prezenţă şi situaţie în lume. Realitatea este că atitudinea faţă de viaţă, predominantă în aşa-numita cultură de masă, pare a fi opusul perfect al acestei presupuneri.
Situaţia culturală a societăţilor dezvoltate din punct de vedere industrial — înregistrată cu nelinişte de mulţi sociologi (îl voi menţiona pe Erich Fromm ca punct de lansare, pentru a nu mai adăuga şi alte nume) — se caracterizează printr-o cădere evidentă a aşa-numitului „spirit de iniţiativă“ şi a sentimentului răspunderii individuale faţă de sine şi faţă de mediu. Aici, se poate vedea degringolada civilizaţiei sau rezultatul natural al progresului tehnologic, dar se pare că, în această privinţă, există un consens.
Cu siguranţă, circumstanţele tehnologice şi condiţiile de producţie şi de schimb legate de ele pot trece parţial drept explicaţie a acestei degradări. Rezultatele efortului tehnologic sunt dependente într-o măsură din ce în ce mai mică de inventivitatea surprinzătoare a indivizilor geniali; figura inventatorului din secolul XIX, al cărui model stereotipic a rămas Thomas Edison, se află în agonie evidentă; locul invenţiei aparţinând unei singure persoane a fost luat de efortul colectiv al constructorilor care lucrează după sarcini distribuite planificat, în legătură cu marile întreprinderi pe care nimeni nu este capabil să le cuprindă în toate detaliile. De aici anonimatul crescut al marilor realizări tehnologice ale secolului: inventatorii locomotivei cu abur, ai radio-ului, ai telefonului sunt cunoscuţi de fiecare dintre noi după nume; constructorii radarului, ai maşinilor matematice, ai laserilor, ai sateliţilor artificiali, în pofida uriaşei abundenţe de informaţii, fie sunt necunoscuţi opiniei publice, fie chiar nu pot fi cunoscuţi, datorită dificultăţii de departajare a meritelor în realizările întreprinse de echipe de creaţie alcătuite din mai multe persoane. Acelaşi fenomen, deşi mai puţin avansat, se manifestă în ştiinţă. Explozia oricărei iniţiative personale, căreia i se putea atribui în mod integral meritul realizării tehnologice sau experimentale evidente, duse până la capăt, este în mod necesar tot mai rară. […]
[fragment din volumul
Leszek Kołakowski, Prezenţa mitului,traducere de Constantin Geambasu,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 103-106]
