Se împlineşte aproape un deceniu de la apariţia ediţiei româneşti a acestei cărţi şi cred că se impun câteva consideraţii privitoare la receptarea volumului. O parte însemnată a mediului academic autohton – îndatorată unor Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Ilie Bădescu – a avut mari probleme atunci când a fost vorba să se raporteze la această sinteză de istorie a comunismului românesc. În câteva facultăţi importante cartea şi-a făcut loc cu greu în bibliografiile recomandate studenţilor. Iar mai târziu, când a fost acceptată, a figurat cumva „la pachet“ cu Larry Watts. Nici că se putea o promiscuitate mai mare. Motivaţiile acestor ostilităţi şi reticenţe au fost multiple şi ele au pornit chiar de la titlul cărţii. Astăzi poate părea straniu, dar sintagme precum „comunism românesc“, „comunişti români“ au fost cu greu asimilate. Cauzele sunt complexe: victimizarea, externalizarea vinovăţiei, căutarea în afară de ţapi ispăşitori. Mult timp am crezut că este vorba mai degrabă despre o rezervă pudică, despre o amăgire patriotică şi naivă . Acum sunt constrâns să admit că m-am înşelat pentru că, între timp, pe mulţi istorici formaţi în vechea şcoală i-a ajuns biografia din urmă.
Fireşte, orice concept poate fi supus discuţiei. Este o realitate că mulţi lideri comunişti nu au fost etnici români. Apoi a existat rezerva – fantezistă, de altfel – care sugera că N. Ceauşescu nu ar fi reprezentativ pentru profilul adevăratului român. De aici, prin extrapolări mai mult decât hazardate, se ajungea inevitabil la concluzii false. La polul opus, o altă „şcoală de gândire“ a vehiculat teza că, sub N. Ceauşescu, dincolo de privaţiuni, s-a produs o „renaştere naţională“, o emancipare de sub sovietici, care pune sub semnul îndoielii chiar şi natura ideologică a regimului.
De fapt, Vladimir Tismăneanu a răspuns direct sau indirect acestui gen de obiecţii chiar în cuprinsul cărţii: „spun [comunism] autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept poziţiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă şi doar atât“ . Profesorul româno-american nu a neglijat ponderea uneori covârşitoare a minoritarilor în cadrul extremei stângi din România, dar a identificat în mod detaşat şi minuţios principalele cauze, de natură social-economică şi etnică, ale acestei realităţi: „«Minorităţile respinse» (sintagmă propusă de R.V. Burks) s-au îndreptat către comunism deoarece acesta promitea să rezolve situaţia lor dificilă. Ele îşi imaginau că URSS era un loc în care discriminarea etnică fusese abolită şi unde exista o adevărată solidaritate umană“ . O confirmare recentă, memorialistică, a acestor afirmaţii regăsim în ultima carte a profesorului Paul Cornea . Vladimir Tismăneanu a susţinut în mod convingător că, pe lângă cei care nu aveau un ataşament puternic faţă de idealul României mari, la PCR au aderat şi muncitori români şi „prin urmare o mare parte a atracţiei stârnite de PCR (în măsura în care aceasta a existat) s-a născut, de fapt, din problemele reale ale României interbelice“ . Aşadar, „nu toţi comuniştii ilegalişti au fost spioni: mulţi au aderat la mişcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar“ .
Astăzi acest gen de afirmaţii pare un loc comun, dar în anii 1990 şi chiar în urmă cu un deceniu pentru mulţi semăna cu o radicală rescriere a istoriei, aproape cu o revoluţie istoriografică. Unele dintre afirmaţiile lui Vl. Tismăneanu au fost oarecum incomode pentru istoriografia şi memorialistica autohtone, care au fost înclinate – spre exemplu – către o eroizare romantică a mişcărilor studenţeşti din anul 1956. Or, potrivit evaluărilor lui Tismăneanu, obiectivele revoltelor studenţeşti din România, din toamna lui 1956, au fost diferite de cele ale mişcărilor din Ungaria şi Polonia; în sensul că în spaţiul românesc a prevalat aspectul naţional, antisovietic, nu cel umanist socialist , cu un potenţial dinamitard mai mare pentru sistemele comuniste est-europene. În acest context, cazul Alexandru Ivasiuc – de care Vl. Tismăneanu s-a apropiat în anii 1970 – este cumva atipic. Studentul Ivasiuc ajunge să conteste în toamna lui 1956 chiar raţiunea predării materiei ideologice fundamentale – Bazele marxism-leninismului. Aşadar, la tinereţe, Ivasiuc îl întruchipează pe cel care a refuzat disciplinarea ideologică de tip marxist-leninist, vădită prin sistemul educaţional rigid şi sufocant, plătind această sfidare cu şapte ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu; la maturitate, însă, suferă o transformare: alege – în ochii multora – o formă stranie de marxism, de umanism socialist, care îl apropie dar îl şi îndepărtează de regimul lui Ceauşescu .
După „Tezele din iulie“ 1971, când pentru mai mulţi colegi de breaslă era clar că Ceauşescu reînvie o formă de realism socialist, Ivasiuc (în calitatea sa de director al Casei de filme nr. 1) căuta – respectând vocabularul politic al epocii – să apere libertatea de creaţie invocând umanismul socialist asumat – doar retoric – şi de Ceauşescu. În 1973 Ivasiuc îi transmite un memoriu lui Ceauşescu pledând pentru: depăşirea inhibiţiilor, eliberarea unor energii creatoare (prin temperarea cenzurii), stimularea imaginaţiei şi a gândirii, atragerea şi cultivarea celor mai buni regizori (între ei, Liviu Ciulei), libertate pentru manifestarea personalităţii artistice, combaterea şabloanelor. Luat în ansamblu, memoriul era un adevărat manifest inclusiv împotriva noii orientării ceauşiste – pe care Vladimir Tismăneanu o numeşte, inclusiv în acest volum – de esenţă naţional stalinistă. Ideologul Dumitru Popescu, chemat de N. Ceauşescu să dea explicaţii cu privire la conţinutul memoriului, l-a combătut pe Ivasiuc, iar statu quo-ul care sufoca cinematografia s-a păstrat . În 1974 s-a încheiat şi directoratul lui Ivasiuc în fruntea Casei de Filme.
Intervalul 1974–1989 cred că poate fi catalogat drept „epoca de aur“ a naţional stalinismului din România. Cartea lui Vladimir Tismăneanu a consacrat de fapt acest concept de stalinism naţional (numit şi naţional stalinism). Chiar înainte de 2003, anul apariţiei ediţiei americane a cărţii , profesorul de la University of Maryland a făcut o bine venită distincţie între stalinism naţional şi naţional comunism. Atât volumul, cât şi studiile ulterioare ale lui Vladimir Tismăneanu au adus argumente în plus pentru valabilitatea termenului şi au fixat mai bine definiţia conceptului . Regimul lui Ceauşescu, care devine ostil oricărei forme de liberalizare, iese în mod clar din cadrele unui „comunism naţional“; iar a-l califica drept „naţional comunist“ este cumva depăşit.
Dincolo de aceste clarificări conceptuale, mai trebuie subliniat că secţiuni importante ale cărţii, într-o versiune revizuită şi sintetică, au devenit la finele lui 2006 capitole ale Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România , comisie pe care Vladimir Tismăneanu a şi prezidat-o. Prin aceasta, documentului – pe baza căruia preşedintele României a condamnat la 18 decembrie 2006 regimul comunist din România drept ilegitim şi criminal – i s-a imprimat şi o anumită orientare academic-morală: insistenţa asupra importanţei ideologiei în consolidarea şi perpetuarea sistemului comunist. Iar studiile de caz privitoare la represiune, împreună cu ceea ce am numit „vocile victimelor“, cuprinse în Raportul final, completează în mod fericit secţiunile datorate istoricului şi politologului româno-american. Poate ar fi trebuit să menţionez mai întâi un alt aspect: atunci când preşedintele ezita să condamne sistemul comunist, susţinând că are nevoie de dovezi privind caracterul său criminal, un reprezentant al societăţii civile (Rodica Palade) i-a replicat că nocivitatea profundă a regimului a fost deja documentată prin această lucrare a lui Vladimir Tismăneanu.
fragment din prefata volumului
