Mâine, Alexandru Mușina ar fi împlinit 60 de ani.
Redau mai jos câteva pagini din jurnalul meu de anul trecut, scrise după moartea lui.
[2013]
17 iunie. Val enorm de căldură. În drum spre Piața Mică și retur mi-au fiert creierii. Ajuns în Piața Mică, am intrat la OTP Bank, să plătesc rata lunară la mănsărduță. În 2007, prima rată a fost de 525 de lei. Azi am plătit 1005. (Și au fost luni în care am plătit 1050.) În fine, mai am 19 ani de plată. Pe drumul de întoarcere, am găsit la anticariatul din fața teatrului monografia lui Curtius despre Balzac și – mai ales – Stolul de lebede al ucraineanului Vasil Zemliak, despre care mi-a vorbit cândva așa de entuziast Mușina. Am venit până acasă citind din Zemliak și înaintând cu lentoare de spărgător de ghețuri prin aerul ca un piure fierbinte.
A demisionat Marga. Mai precis, a demisionat în timp ce Ponta taman îl demitea. Aproape că nici nu pot să mă bucur, dat fiind că: 1) vine mult prea târziu, după ce ipochimenul a distrus cam tot ce se putea distruge; 2) rămâne de văzut cine-i va succeda în funcție – tot un politruc, firește, întrebarea e dacă va fi unul mai puțin distructiv (fiindcă mai distructiv e greu de imaginat); 3) demiterea asta nu vine ca răspuns la petițiile & protestele artiștilor & intelectualilor, al căror cuvânt e egal cu neantul pentru Ponta & Antonescu, ci după o întâlnire a prim-ministrului cu Angela Merkel, care se pare că i-ar fi spus cuvinte nu prea de fală despre Andrei Marga și ce face el la ICR. E mai degrabă o victorie à la Pyrrhus, încă una ca asta / încă unul ca Marga și ne-am dus pe copcă.
19 iunie. Azi, pe la 2, a murit Alexandru Mușina. Mi-a dat adineauri telefon Dragoș Varga, care aflase de la preotul Necula. Foarte bolnav încă din prima tinerețe, a supraviețuit totuși până în pragul celor șaizeci de ani – numai datorită vitalității lui extraordinare & încrederii în poezie. Epilepsie, leucemie (vindecată miraculos în 1980, la douăzeci și șase de ani), hepatită C, ciroză – toate bolile astea nu i-au fisurat nici cu un milimetru vitalitatea. Și nici omenia. N-am cunoscut pe cineva cu un râs mai vital & mai uman decât al lui.
Uf, acum îmi dau seama că l-am pomenit în intrarea anterioară. Adevărul e c-am vorbit mult zilele astea despre el cu Dragoș și cu Claudiu, știam că-i bolnav și că, pentru întâia oară (și ultima, de fapt, se vede acum), își pierduse resursele de vitalitate. Acum vreo două zile i-ar fi spus cuiva: „Simt cum se scurge viața din mine”. Și iată că propoziția asta așa de pathetică era, în cazul lui, 100% adevărată. După cum tot ce era implauzibil la alții, la el suna perfect adevărat. N-am avut curaj să-l sun în lunile astea cât a bolit, și n-o să mi-o iert ușor. I-am trimis un mesaj acum vreo săptămână de la București, remarcasem la metrou o fată remarcabilă citind absorbită din Nepotul lui Dracula și i-am trimis un SMS în care i-am spus asta. Nu mi-a răspuns, și asta mi-a confirmat încă o dată cât de prăbușit era.
O să caut foile scrise de mâna lui pe care produsese un mic eseu despre Sebastian în vis, al cărei redactor a fost, poate dârele alea de pix vor fi păstrat o nuanță din energia lui. Care-mi va lipsi enorm. N-am pierdut numai unul dintre poeții mei esențiali, ci și un reper. De acum înainte, voi ști că ochii lui implauzibil de albaștri (dar atât de adevărați) vor citi jurnalul ăsta în timp ce-l scriu. Ca și ochii lui Mircea Ivănescu.
Ca de obicei, sunt complet idiot în fața morții.
Dumnezeu să te odihnească (te va odihni, te odihnește deja), domnule Mușina. Câtă vreme poeții din Brașov formați de tine, de la Andrei Bodiu la Victor Drăgoi, vor scrie așa cum o fac, adică exemplar, va însemna că nici tu nu te-ai lăsat de scris, și că moartea e un fel de crampă a scriitorului – însă una mică, depășibilă, aproape nedemnă de luat în seamă.
21 iunie. Ieri, la priveghiul lui Mușina, n-am putut să mă uit la el. N-am putut să las cadavrul lui să se pună între mine și el. Dragoș, care s-a dus de câteva ori la sicriu, mi-a spus că arăta ca bunicul lui, al lui Dragoș adică – însă bunicul ăsta moldovean al lui Dragoș murise anul trecut la 103 ani (Mușina ar fi făcut, pe 1 iulie, 59). Îmi tot feream ochii cu mare grijă & îndemânare de sicriu. Când ne-am dus să ne luăm rămas bun de la doamna Mușina, așezată bineînțeles lângă coșciug, am reușit să nu văd decât pălăria albă de panama, la care ținea atât de mult.
22 iunie. Azi, la examen, una dintre fete (scria despre Bacovia) avea așezată în fața ei pe bancă o pălărie albă de panama. În sala în care se scria despre poeți era un feeling de priveghi. Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi.
