Ion Vianu, “Amor intellectualis. Romanul unei educaţii” (fragment 2)

Clădirea însăşi, cu parter şi etaj, avea ceva luminos, deschis. Intrarea principală, cu colonade de un gust neoclasic rafinat, nu era niciodată deschisă, astfel că intrarea se făcea prin lateral. Amfiteatrul Mare era în întregime îmbrăcat în lemn, amintind, deşi era mai puţin elegant, de amfiteatrul lui Morgagni de la Bologna. Era plonjant, vizibilitatea fiind excelentă. De partea cealaltă a marelui culoar, la parter, erau sălile de disecţie. Spre ele se îndrepta toată atenţia noastră, fiindcă anatomia avea încă un mare prestigiu. Era încă puternic mitul conform căruia descrierea corpului omenesc e baza medicinei.

Ion Vianu, “Amor intellectualis. Romanul unei educaţii”, editura Polirom, Iaşi, 2010

Lucrul pe cadavru era deci ucenicia indispensabilă pentru a înţelege şi viaţa, şi boala. Marele anatomist Francisc Rainer, despre care se vorbea cu un respect cvasireligios, murise doar de zece ani. Dar amintirea (dacă nu şi spiritul lui) era peste tot. Deasupra sălii principale de disecţie era fixată o inscripţie, o cugetare a profesorului: „Anatomia este ştiinţa formei vii”. De ce era nevoie să ştii asta, înţelegeai imediat intrînd în sală: cadavrele erau întinse pe mese; a spune că nu mai aveau nimic viu nu era numai o petitio principii. Trupurile, supuse unui tratament cu formol, erau uscate pînă la mumificare, ca nişte păpuşi patetice, dar realiste. Pe o masă puteai să vezi o femeie bătrînă, trecută printr-o lungă decadenţă fizică, ale cărei trăsături fine lăsau să se bănuiască o fostă frumuseţe. Alături era întins un bărbat cu fruntea largă, cu un craniu bine proporţionat, dolicocefal, cu nasul drept, clasic, ce sugera o anumită distincţie intelectuală, poate chiar o viaţă petrecută între cărţi sau în lumea puterii (astfel de imaginări erau lesnicioase în vreme de revoluţie, cînd multe destine deviaseră, ca nişte „corăbii bete”). Pofta de a-mi imagina poveşti se manifesta de-atunci: aş fi creat o biografie pentru fiecare dintre acele trupuri. Exista viaţa lor, desigur, iubiseră, fuseseră iubiţi, dar şi persecutaţi, loviţi. Apoi bolnavi, fireşte, sau grav accidentaţi, surprinşi de moarte, decedaseră într-un spital sau pe stradă, fuseseră duşi la morgă.

A I

(Chiar faptul că erau acolo, în sala de disecţii, însemna că vieţile lor ajunseseră pe o cale comună. Nimeni nu se interesase de ei morţi, nimeni nu se oferise să le asigure ultima ceremonie sau o sepultură. Nu se găsise o Antigonă, o fiică sau o soră iubitoare care să arunce peste ei măcar un fir de pulbere.) Soarta trupului lor mumificat nu putea fi disociată de viaţa lor, care cunoscuse o ruptură, apoi cea mai mare însingurare. Şi totuşi, mai aveau un chip, cum observasem la acea bătrînă descărnată sau la omul matur ce arăta a intelectual; un chip, dar nu o identitate. Nici norocul, pe care încă nu-l preţuisem destul, al unui mormînt, căci resturile lor, decupate, scoase din găoacea corpului, aveau să sfîrşească la crematoriul facultăţii, la un loc cu animalele de experienţă. Îmi aminteam pasiunea intensă cu care rudele îşi priveau morţii la capelă, la Bellu, înainte de suprema despărţire. Aici nu-i mai privea nimeni cu o asemenea specială atenţie. Totuşi, o urmă de ceremonial se mai păstra, cît timp trupurile supliciate mai dăinuiau între zidurile facultăţii. La intrarea în sală, care se făcea cu o oarecare solemnitate, în grup, la ora dată, cadavrele erau acoperite de cîte o pînză albă. Grav, laborantul, nea Vichentie, ridica giulgiurile.

Asistenţii intrau pe uşa opusă şi lucrările începeau, într-o atmosferă tinerească, fără ostentaţie. Cine ar putea crede că este nevoie de cinism pentru a înfrunta o moarte expusă aşa de brutal se înşală: trupul formolizat se apără contra cinismului. Cadavrele erau golite de viscere, reduse la stadiul de exuvie; tot aşa cum adultul părăseşte pupa insectei, zburase şi viaţa din aceste trupuri.

În anul I studiam doar muşchii, nervii, vasele de sînge ale membrelor (raporturile organelor interne urmînd a fi studiate mai tîrziu). În fond, mai mult decît un învăţămînt obiectiv asupra formei umane, disecţia era o procedură iniţiatică. Trebuia să te confrunţi cu moartea, care este orizontul medicinei. Ne întrebam încă de pe atunci dacă nu înveţi mai bine formele anatomice din planşele expresive ale unor tratate ca al lui Rouvière sau al lui Gray. Ceea ce îţi aducea în plus corpul (acea marionetă uriaşă care devenise corpul „preparat”) era incertitudinea, căutarea, încercarea de-a desprinde din masa de ţesuturi coagulate (care, în stare vie, ar fi fost sîngerînde şi fremătătoare) linia, traseul, individualitatea organului. Eram în căutarea „formei vii” despre care vorbise Rainer.

Orice disecţie este un soi de sculptură. Înţelegeam oare pe atunci ce voise să spună marele profesor? „Forma vie” era tocmai ce nu se găsea acolo, in tabula, pe masa de disecţie. Dar poate că forma vie nu se găsea nici în omul viu, pe masa de operaţie: forma este opusă vieţii, aşa cum rîul este opus albiei, este ceea ce se lasă fixat, pe cînd viaţa curge mereu, fuge din faţa ochiului treaz. „Forma vie” este un ideal intangibil; în acelaşi timp, fără urmărirea neobosită a formei fugitive care se joacă de-a v-aţi ascunselea, conceptul, călăuza principală a raţionamentului şi acţiunii, nu se lasă prins. Noi, la disecţii, eram la începutul acestui joc crud, plin de decepţii, dar la capătul căruia se aflau o mare promisiune şi o mare satisfacţie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *