Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei
Alain Besançon
Limbajul militanţilor totalitari este sărăcit până la inepţie de formulările şefilor ideologici, maeştri ai unei limbi care foloseşte „cuvinte de semnalizare ca alegorii şi ameninţări ale puterii”. Nu au nici măcar virginalitatea cuvintelor folosite de personajele lui Anthony Burgess, din „Portocala mecanică”, deși anglorusa folosită acolo ne poate duce cu gândul la o înrudire. Intenţiile „perlocuţionare” ale limbii, aşa cum au fost ele clasate şi analizate în „Limba de lemn”, studiul devenit clasic, semnat de Françoise Thom, sunt evidenţiate chiar de producătorii istorici ai acestui tip de discurs, care nu-şi ascund intenţiile manipulative (Goebbels: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect” ) (1). Limba de lemn, aşa cum a fost ea analizată de Thom, serveşte de vehicul ideologiei, până una-alta. În fapt, lingviştii sovietici (precum N. I. Marr) prevedeau dispariţia limbii care constrângea proletariatul la umilinţa de a o vorbi. Pur şi simplu, limba veche, cu acele constrângeri ale asupritorului de clasă, avea să dispară, iar oamenii muncii vor putea comunica, în premieră mondială, numai prin intermediul gândirii! Telepatia nu a salvat Rusia…
Până să ajungă la această performanţă de regăsit doar în utopiile SF, unde mentaţii mişună la tot pasul, limba face eforturi majore în comunism să năpârlească de înţelesurile semantice „vetuste” tocmai pentru a-şi asigura… decesul în faţa avântului gândirii. Până ce limbajul ideologiei avea să devină universal, limba de lemn este vehiculul care poartă cu sine ideologia în toate straturile societăţii, „intră în funcţionarea statului comunist”. Pentru F. Thom, „ideologia reprezintă un potenţial distructiv pur şi ea este resimţită ca atare. Limba de lemn o preschimbă în putere, şi acesta în două feluri. Mai întâi, ea o formulează, adică dirijează şi o canalizează; apoi ea pare să o limiteze. Cu alte cuvinte, cel care ţine un discurs în limba de lemn focalizează puterea distructivă a ideologiei asupra cutărui sau cutărui membru al colectivităţii şi dobândeşte din nou puterea; pe de altă parte, ea dobândeşte astfel un fel de harismă pentru că a reuşit să localizeze – şi să deturneze asupra altuia – ameninţarea globală a ideologiei. Nimeni nu a transformat mai bine ca Stalin imanenţa morală a ideologiei în teroare aparent circumscrisă” .(2)
Cel căruia i-a fost dedicată această carte de refeinţă, Alain Besançon, are o formulare inspirată, atunci când caută să explice mobilul care i-a determinat pe unii intelectuali faimoşi, de dreapta sau de stânga, să adere la ideologii care discută totul în termeni de clasă sau rasă: „Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei”. El dă exemplele unor Heidegger sau Carl Schmitt, seduşi de mirajul nazismului fiindcă aveau ocazia de a proiecta asupra acestuia propriile gânduri, dar consideră că, în general, comunismul nu a atras decât spirite de mâna a doua, gen George Lukács. Iar dacă poeţi ca Luis Aragon, Pablo Neruda, scriitori precum Bertolt Brecht (inspirat când scrie o poezie în care ridiculizează guvernul care trebuie să dizolve… poporul, dar sinecurist notoriu în restul timpului), ori pictori precum Pablo Picasso au părut să adere la ideile comuniste – au făcut-o sărăcindu-şi opera şi filonul ei cel mai autentic. Şi asta deoarece artistul nu poate adera „nepedepsit” la o ideologie care-i ofileşte pasiunea pe măsură ce se apropie de „nucleul acesteia” .(3) Această înrolare în masă a oamenilor în cele două tabere ideologice se produce cu preţul „prostraţiei”: militanţii vor fi siliţi să recite ca pe nişte mantre inepţiile cuprinse în cărţulii care conţin doctrina emisă de şefi politici, adevărate mostre de spălare a creierului şi care nu conţin nimic „intelectual” în sine. „Eul” este exclus din limbă, şi e primul semnal că homo sovieticus proiectat de ideologii comunismului „se percepe cu greu ca subiect” .(4) În aceeaşi analiză a modului în care limba naturală este obnubilată de cea creată în retortele ideologicului, F. Thom evidenţiază felul în care limbajul de lemn solicită în special atenţia carieriştilor, a ariviştilor care se folosesc de schimonosirea limbii pentru a putea parveni rapid. Thom, care citează pasaje repetate din lucrările unor scriitori precum Zinoviev, Platonov sau Erofeev, arată cum scriitorii autentici operează adevărate diagnostice percutante în corpul acestei limbi false. Autoarea franceză vorbeşte despre „conştiinţa lirică” ce dă de gol fadoarea noii limbi, a noii gândiri, minciuna, o respingere instinctivă a schimonoselii cuvintelor, remarcabil explorată în cărţile sale de Platonov (în special în romanul Cevengur), în timp ce pictorul Neizvestnîi remarcase cum conştiinţa devine „vâscoasă” prin ceea ce Thom numeşte „absenţa de reprezentare în spatele discursului” .(5) Acest tip de conştiinţă devine deja o a doua natură la omul nou proiectat şi reuşit de ideologii sistemului.
Un exemplu de captatio colectivă a limbii de lemn, din aria de referinţă românească, poate fi găsit într-un articol al lui Paul Cornea. El îşi aminteşte de faimoasa „scenă a balconului”, momentul discursului secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu, la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei de către armatele Kremlin-ului. Într-un text simptomatic pentru felul în care poate fi rememorată atipic o scenă din tinereţea sa comunardă, Paul Cornea sesizează, poate involuntar, felul în care limba de lemn „înfloreşte” în creierele receptorilor adunaţi de Lider, convinşi că asistă la o zi măreaţă în care Istoria însăşi le vorbeşte pe înţeles: „Oamenii veniseră fără a fi mobilizaţi, în orice caz nu aparţineau unor formaţii organizate. Răspunseseră individual unui apel adresat conştiinţei fiecăruia. Dar faptul cel mai extraordinar îl constituia incredibila consonanţă între propria lor stare de spirit şi cuvintele oratorului. Ceauşescu vorbea ca întotdeauna, dezlânat, repetitiv, cu binecunoscutul său limbaj de lemn, ridicând ritual vocea spre a solicita ovaţii. De data aceasta, însă, peroraţia avea un accent dramatic şi o intensitate pasională care acţiona contagios. Nu-şi putea reţine indignarea vorbind de atacul infam asupra Cehoslovaciei, efectuat în dispreţul ligii internaţionale şi al egalităţii dintre naţiunile socialiste. Iar noi toţi care-l ascultam îi împărtăşeam indignarea şi ne simţeam cuprinşi de o emoţie care ne sufoca. Ne simţeam militanţi ai unei cauze sacre şi eram gata, de ni s-ar fi cerut, s-o probăm prin faptă. Niciodată până atunci şi niciodată mai târziu nu s-a mai văzut, n-a mai fost posibilă o asemenea unitate între şeful partidului, membrii săi de rând şi masele populare” . (6)
Simptomatic pentru tipul de text prezentat este sentimentul, încă nestins, al imersiunii într-un extaz colectiv, al unui liant sacral între Şef şi căuzaşi sau masele populare, bazat pe o afinitate de natură etic-revoluţionară în care cauza unei ţări asediate este preluată din „inimă” de o populaţie care achiesa necondiţionat la ceea ce Eugen Negrici a denumit mitul patriei primejduite. Deşi folosea până deunăzi un limbaj de lemn, şeful comunist este brusc invadat de o stare de graţie: vorbeşte inspirat, pasional, ca sub influenţa unui oracol şi-i face pe cei prezenţi în piaţă să se simtă militanţi ai unei cauze sacre! Phitya însăşi n-ar fi fost mai răscolitoare…
Urmare a acestui travesti demagogic – se ştie, în cele din urmă, că liderul român n-a riscat prea mult făcând figură de disident radical al Blocului comunist –, intelectuali neînrolaţi până atunci (Andrei Pleşu, Al. Ivasiuc, Paul Goma) cer carnetul de partid şi se pun la dispoziţia Liderului, deşi fiecare dintre aceştia avea raporturi diferite cu stalinismul epocii. Post-factum, ideile devin mai clare în raport cu intenţia din spatele faptelor, ceea ce nu-i împiedică pe cei care au trăit momentul să-l rememoreze ca pe unul care i-a marcat cu pecetea evenimentului monumental. Aş numi acest sindrom al aderenţei la un moment iraţional, liturgic, aparent corect rezumat în aprecieri de tip memorialistic, drept unul de tip „suspendarea din raţiune” – cu tot cu voinţa de a raţiona.
Dacă nazismul este azi, la unison, decretat drept „ciuma brună a secolului XX”, comunismul este încă plasat într-o carantină protectivă din care adepţii săi încearcă să-l scoată basma curată. Alexandr Soljeniţîn, importantul scriitor şi disident al regimului stalinist, critic al unei societăţi care-şi regla existenţa după Diamat şi Gulag, a intuit caracterul perfid al ideologiei marxist-leniniste, arma ideologică a partidului communist şi a clasei muncitoare, după cum glăsuia chiar „Micul dicţionar filozofic” elaborat in URSS. Pentru autorul Arhipeleagului Gulag, „ideologia este aceea care are nevoie pentru a supravieţui să-i pună în spatele gratiilor pe cei care îndrăznesc să gândească altfel […] Ea este responsabilă de tot acest sânge vărsat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni” . (7)
Până şi un scriitor cum este Panait Istrati, adept necondiţionat până la o vreme al U.R.S.S. şi al ideologiei acestui conglomerat de naţiuni, este dezamăgit, deja, în 1929, de lipsa libertăţii de conştiinţă din Imperiul Roşu: „Părăsesc U.R.S.S. mult mai trist decât pe vremea când eram unul dintre muncitorii striviţi de toate regimurile. Să exploatezi oamenii, să-i faci să trăiască cu un codru de pâine neagră, luându-le până şi jalnicul drept de a cârti, apoi să-l împuşti pe cel care a strigat o dată, a strigat şi atât, puţin mai tare decât de obicei – aşa ceva nu există nicăieri pe acest pământ, nici măcar în ţara lui Mussolini! […] Nu este vorba aici de socialism, ci despre o teroare care tratează viaţa omului drept material pentru războiul social. Se serveşte de el pentru triumful unei noi şi monstruoase caste, căreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea, produsele Coty, toaletele pariziene – o castă crudă, avidă de dominaţie şi atât de belicoasă încât este gata să sară asupra Chinei…” .(8) Istrati constată că ideologia comunistă impusă astfel de liderii sovietici ai vremii se bazează pe un „vid universal” care-i asigură dominaţia. Scriitorii, cei care sunt chemaţi să cânte în operele lor măreţia sistemului, sunt reprimaţi şi li se interzice să spună adevărul: „Libertatea scrisului, din punct de vedere moral-intelectual, nu există în Rusia. Aceasta, în mod absolut. În Rusia se scrie din inspiraţie oficială, dacă nu chiar din comandă. De pildă eşti liber să te critici aspru (asta se numeşte acolo samokritika/ „autocritică”), să critici (dar pe cine şi de ce ?) tot ce pofteşti, afară de tot ce poate fi greşeală oficială […] În Rusia, acest Maikovski scria versuri plătite cu o rublă linia. De pildă : Tu, lucrătorule, loveşte ! / Dărâmă! / Ucide! / Noi, / cei de azi,/ vom construi / o religie nouă, / o economie nouă,/ o chimie nouă, / o tinichigerie nouă. Mai înşira câteva lucruri care puteau fi « nouă », număra, şi când avea cantitatea de linii cerută, iscălea. Pe urmă încasa” . (9)
În cele din urmă, nici măcar religia nouă cerută de poetul Uniunii Sovietice nu l-a putut salva pe autorul „Norului cu pantaloni” de dizgraţia lui Stalin. Când poetul se întâlneşte cu propriul său Demiurg…
1)Citat în Françoise Thom, Limba de lemn, Ed. Humanitas, 2005, p.12
2 )Françoise Thom, Limba de lemn, cap. „Limbă de lemn şi putere”, pp. 134-135
3) A. Besançon, Nenorocirea secolului, p. 37
4) Françoise Thom, Limba de lemn p. 160
5) Fr. Thom, Limba de lemn, p. 167
6) Paul Cornea, 1968 – La Paris şi Praga, Observator cultural, nr. 167 (425), 29 mai-4 iunie 2008, p. 9
7) Alexandr Soljeniţîn, „Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, citat în Originile intelectuale ale leninismului , p. 5
8) Panait Istrati, Între banchet şi ciomăgeală, Ed. Humanitas, 2005, pp. 484-485
9)P/. Istrati, Scrisoare deschisă oricui, cap. „Regimul scrisului în Rusia”, Ed. Humanitas, 2006, pp.190-191